Pas cu pas, cap-compas, Unirea

http://www.ziuaveche.ro/opinie/pas-cu-pas-cap-compas-unirea-277848.html/

Drama Basarabiei și a tuturor românilor de pe ambele maluri ale înlăcrimatului Prut este, din păcate, într-o derulare pe încet înainte.

Pas cu pas, cap compas, Unirea opinie Basarabia Română  este teritoriul istoric românesc supus, de-a lungul a peste două secole și mai bine, celui mai lung proces de încălcare teritorială, de jaf, teroare, de rapt, de crime abominabile, de crime de genocid, frontiera sa estică fiind presărată, în mod dramatic, cu nesfârșite cimitire, unele mai vechi, altele mai noi, în gropile cărora zac îngropați, la un loc, nefericiții martiri basarabeni, iar acest peisaj dramatic s-a datorat unui singur motiv: destinul nostru istoric vitreg care ne-a așezat în vecinătatea Rusiei Imperiale, apoi sovietice și astăzi federate.

Tratatul semnat cu Petru I, Ţarul Rusiei, încheiat cu Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, în anul 1711, consfințește, pentru prima dată în istoria sa, frontiera principatului Moldovei înlăuntrul căruia este inclusă întreaga Basarabie. Acest hotar, potrivit Tratatului,  este trasat „după drepturile sale din vechime, de către Nistru, Cameniţa, Bender (Tighina),inclusiv teritoriul Bugeacului (Cetățile: Ismail, Chilia, Cetatea Albă),Dunărea, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei şi graniţele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei.” Este primul act prin care Rusia imperială recunoaşte frontierele legitime ale Moldovei.

De-a lungul ultimelor trei secole din istoria noastră dramatică, România a suferit 12 agresiuni ruseşti, invadatorii jefuind şi batjocorind populația din ţările româneşti, doar după legile nescrise ale lacomului cuceritor. În urma acestor invazii, românii au pierdut trei tezaure, li s-au furat bunuri, animale de muncă și sarea din vatra caselor, au fost omorâți precum animalele, fără judecată, fără lumânare și cruce la mormânt, deposedați de pământuri și averi apoi alungate, familii întregi, și deportate în pustietățile Kazahstanului, ori către nesfârșitele întinderi ale Siberiei, sau au pierit în masacre cumplite, așa după cum a fost acela de la 23 februarie 1932, pe Nistru (mitraliați bărbați, femei și copii precum vitele), au dispărut cu sutele de mii în gulagurile comuniste, nerăzbunați nici astăzi, au fost vânați, în plin secol XX, de trupele de securitate în țara lor precum animalele de pradă.

Savante construcții lingvistice, întrebuințând cuvinte flancate de prefixul „pan” și sufixul „ism” au condus la nașterea de termeni noi, de genulpanortodoxism, panslavism, pancomunism și panputinism, sub care, semantic vorbind, se ascundeau moderne, subtile și perfide intenții globaliste de extindere a puterii neoimperiale rusești către orice întindere unde există apă.

A douăsprezecea şi ultima mare invazie rusească are loc la 23 August 1944, când trupele comuniste ruseşti ne ocupă toată țara şi ne impun legea lor tiranică, cea a terorii roșii, beneficiind vârtos de colaborarea agenților cominternului,  un fel de hiene marxist-leniniste, străine de țară, de religie și neam, ai căror urmași ne flutură, astăzi, cu ură proletară disimulată, o lege, așa-zis, antilegionară, cu care încearcă să reprime românilor latini curajul de a gândi și libertatea de a vorbi, să le pună istoria la index, să introducă în bibliotecile românești un fel de damnatio memoriae față de marii cărturari patrioți,  să ascundă, în cele din urmă, orice urmă a Holocaustului roșu patentat în tenebrele Kremlinului.

Astăzi, urmașii imperialilor roșii, cei ce ne-au căsăpit cu secera libertatea și ne-au anesteziat iubire de țara cu lovituri de ciocan muncitoresc, ne suduie zgomotos, pe toate canalele lor de televiziune, cum că un fost şef al statului român a binevoit să ordone soldaților săi, la 22 iunie1941, trecerea Prutului românesc pentru a reîntoarce sub autoritatea românească teritoriile furate de sovietici, teritorii asupra cărora aveam și avem și vom avea,  de-a pururi, drepturi istorice inalienabile, indivizibile și indiscutabile.

Cinismul rusesc excesiv și expresiv, topit în deviza slavă, „ una gândesc, alta fac și alta vorbesc”, ilustrează, în mod evident, fățărnicia strămoșilor lor varegi, pirați din tată în fiu, regăsită apoi în politica imperială a succesorilor politici de mai târziu, care ne acuzau și ne acuză, din nou, că ne-am dat cu național-socialistul Adolf Hitler pentru a ne recupera teritoriile pe care el, Stalin, ni le furase, în frățietate cu măcelarul fascist Hitler, atunci când au încheiat criminala înţelegere de a împărţi Europa între ei doi, înțelegere consfințită apoi prin Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939. Doi dictatori uriași, doi autori de Holocausturi, voiau să împărățească lumea prin mijlocirea de crime abominabile, prin acte de genocid și prin rapturi teritoriale la scară globală.

Cei doi dictatori au rășluit România după bunul lor plac, au introdus teroarea pe întreg spațiu locuit de români, pierderile teritoriale și în oameni, fiind considerabile.

După cum se știe, în zilele de 26 și 27 iunie 1940 are loc ultimatumul sovietic și, urmare agresiunii militare a Armatei Roşii, atât teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia propriu-zisă), cât şi Bucovina de Nord, au fost înglobate în Uniunea Sovietică, iar la 4 noiembrie 1940, manu militari, Bugeacul a fost  inclus în componenţa URSS.

Monarhul playboy, Carol al II-lea, preocupat mai mult de aventurile sale mondene și de averile sale risipite prin Basarabia, pe fondul unui imobilism decizional crud și perfect, în conivență cu o clasă politică lașă, coruptă, precum cea de azi, dezorientată, cu diplomați incapabili și confuzi,  având „sprijinul” nemijlocit al lui Mihail Moruzov (director SSI și spion NKVD, care a furnizat informații strategice nemților, dar mai ales rușilor, legate de capacitatea slabă de reacție a apărării României), în loc să moară pentru țara sa, ca un martir încoronat, a acceptat raptul teritorial și a predat toată puterea generalului Ion Antonescu, doar pentru a-și salva coroana.

Așadar, blestemul Basarabiei a fost și este legat de cei 98 de ani scurși de la înfăptuirea Unirii cea Mare și, în toți acești ani, comunismul, instaurat în anul 1917 la ruși, a stat nedezlipit de cele două Românii, fie ca acest cancer roșu se afla în ilegalitate, perioada interbelică, fie la conducerea ambelor țări, după cel de-Al Doilea Război Mondial, fie deghizat în capitaliștii iliescieni corupți de astăzi.

Și totuși, cu asemenea uriașă zestre a durerii, încremenită în întreaga ei memorie,  România răsăriteană nu s-a așezat cuminte în somnul lașității și a ieșit hotărâtă să-și apere soarta, cerând, pentru a doua oară, realipirea, reunirea, alăturarea la cealaltă Românie, cea dinspre Apus.

Dacă la Chișinău, pe 27 martie 2016, 50 de mii de români patrioți, au strigat, cu emoție istorică, și cu lacrimi în ochi, minute întregi, „U-NI-RE!”, antiunioniştii, de limbă slavă, neîndrăznind să miște în front, la București nu s-a scandat nimic, deoarece agenda zilei și spațiul public erau încărcate, la blană, cu alte flecuștețe, mult mai atractive decât dorințele unioniștilor de peste Prut: mass media era interesată de bătăliile politice aprinse în ajun  de alegeri, de publicitate pentru bilanțul SRI și măreața problemă națională a cartelelor preplătite, de ținuta și dosarele penale ale primei doamne, de succesele și bâzdâcurile romantice ale tenismanei noastre celebre, de demisia închipuită a președintelui țării, de „lovitura de stat” a intelectualilor de lux dată Uniunii Scriitorilor, de arestările în flux continuu a politicienilor ultracorupți, de către DNA, de chinurile politice legate de numirea procurorului general și al DNA, de spectacolele ridicole ale fufelor de lux pe la televiziunile comerciale, de gafele impardonabile ale miniștrilor tehnocrați ale guvernului remaiat și neremaniat etc. Nu am auzit și nici nu am văzut o minimă reacție a vreunui lider politic zelos și reprezentativ, a marilor boși ai minții ce populează marile instituții naționale de cultură, a ierarhilor înalți ai Bisericii, a vreunui condeier de largă autoritate intelectuală, a vreunui analist politico-militar, mai ales dintre aceia care ne țin, seri de-a rândul, în limbaj rabinic, la tv, lecții de terorism și geostrategie mondială, însă mai puțin despre unire.

Există printre noi și o mare masă de români antiunioniști. Aceștia sunt ignoranții și lașii, constituiți într-un popor ovin, conduși subtil de o minoră populație ce formează Coloana a V-a, numită și  a propagandei și dezinformării permanente. Doar la românii brucanieni poți întâlni, așezați la un loc, ca într-o menajerie uriașă, chipurile plăsmuite și eternizate, în statui memorabile, ale unor criminali de război și antisemiți declarați, precum Nyiro Jozsef, Albert Voss, Mikloș Horty, ori trădători internaționali cultivați și crescuți de comintern, ca Mihail Moruzov și Emil Bodnăraș, unul cu un bust la Zebil-Tulcea și celălat la Iaslovăț – Suceava.

Deosebirea dintre românii chișnăoani și cei dâmbovițeni este aceia că cei dintâi au o conștiință națională mult mai pronunțată, mai trează, mai vizibilă, mai dinamică, țin la tradițiile, limba, cultura și fii neamului lor, venerându-i, slăvindu-le numele și aducându-i acasă. Basarabeanul român, Paul Goma, a primit cetățenia moldovenească fără s-o ceară, este ales membru în noul Sfat al Țării, din 27 martie a.c.,  în timp ce la București, același român,  rămâne un fel de fiu rătăcitor, un proscris al Parisului, guvernul român, prins sub căpăstru legii antilegionare, precum un belciug în nasul plăvanilor de povară, neacordându-i, aceluiași  Paul Goma, cetățenia furată, marele scriitor patriot, cu tinerețile irosite prin temnițele comuniste românești, rămânând, spre rușinea noastră, exilatul de serviciu, în plin secol XXI.

Ideea unirii Basarabiei cu România a fost și rămâne un deziderat istoric viu, permanent și constant, în mentalul colectiv, toată suflarea românească, fiind conștientă de faptul că Basarabia a fost și este parte a României Mari. Există anumite clișee în memoria românilor mioritici, legate de identitatea basarabenilor, de o  slabă cunoaştere  a realităţilor din „ţara de peste Prut”, ca urmare întreruperii legăturilor cu ei, atâta amar de ani, dar toți românii se simt cel mai puternic legaţi de ei, comparativ cu alte seminții.Constatăm, la nivel mediatic, cel puțin, că există unele deosebiri de vederi care merg până la incompatibilitate, uneori, între dorinţa de autonomie a românilor basarabeni şi ideea de unire a românilor, dar, una peste alta, unirea se dorește, cu ardoare, peste ambele maluri ale Prutului, urmând, ca la nivel instituțional, aceasta să se permanentizeze și să se facă cunoscută de la înălțimea autorității unor funcții ca : președinte, parlament, guvern, partide, instituții naționale de cultură, biserică, armată.

Să admitem, că urmare unor conjuncturi istorice, în România, există mulți cetăţeni lipsiți de informație, privitor la realitățile basarabene, efectul fiind văzut ca un ușor dezinteres faţă de procesul reîntregirii și că unii înalți oficiali par a nu îndrăzni să ceară acest lucru, din frică, din lașitate, din iresponsabilitate, făcându-se portavocea unui gen de spaimă neînțeleasă față de o eventuală invazie rusă, avertizându-ne, mai departe, că nu ar fi condiții internaționale  adecvate, în chestiunea rezolvării „interesului naţional” al reunificării.

De exemplu, un fost consilier, sau mai de grabă un „exțucălar”, acum câine de pripas, al unui fost și gălăgios preşedinte cu nume „flatulent”, a început, de la o vreme, s-o ia serios pe arătură, amușinând din gurița lui gureșe, cum că săgețile războiului, gata să înceapă, dintre Rusia și România s-au fixat deja pe corzile, prea întinse, ale arcurilor de luptă.  Eu nu știu cine l-a promovat pe acolo, la președinție, dar parcă prea arată a un tipic și inocent agent de influență. Ani de zile, acest domn consilier, ne-a asurzit urechile, pe la întâlniri oficiale, cu limba lui engleză de cartier, care, limbă, face deliciul internetului.

Îl asigur pe ipochimen, că în cazul unei reunificări , Rusia nu ar putea declanșa un conflict armat cu românii din simplu motiv că s-ar izbi de frontiera NATO și Țarul Putin are simțul măsurii, fiind conștient că românii au dreptul de a trăi într-un spațiu mărginit de aceleași frontiere, că încă de la  Petru I, Basarabia, este pământ românesc. Unirea celor două Românii nu dăunează nimănui, nu dezechilibrează geopolitica regională și a lumii și nu reprezintă o amenințare pentru nimeni. Este ridicol să se creadă că Rusia va ataca România, membră a Alianței, pentru că își aduce teritoriile furate acasă.

Cel mai important pas al Unirii va fi cel final, din 2018, când aceasta urmează să fie votată în cele două parlamente românești. Cred că unioniștii s-au gândit să facă tuturor românilor cel mai frumos dar țării lor – Reîntregirea – și acest mare spectacol național al Unirii va să se întâmple sub Altarul Marii Catedrale a Neamului, într-un Te Deum de proporții. Biserica noastră națională, alături de poporul ei creștin, va depune, sperăm, toate diligențele cerești pentru a săvârși, la timp, Sfânta Casă a Domnului, mare cât sufletul neamului. Poate atunci, toți românii, se vor reuni în fața lui Dumnezeu Bunul și, prin forța Destinului, se vor împlini toate marile dorințe istorice rostite și nerostite.

Cu răbdare și înțelepciune, pas cu pas, vom pune cap-compas pe BASARABIA ROMÂNĂ și nici un român să nu uite că Unirea este, pentru ei, marea poruncă a acestor vremuri.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s