Col.rez.ZARNESCU : Cuvântul „evreu“ trebuie scos din uz

http://www.altermedia.info/romania/2015/05/31/cuvantul-evreu-trebuie-scos-din-uz/#more-26152

Benjamin Harrison Freedman a avut parte de o foarte aleasă educaţie de „jidan non-practicant“. El a trăit la New York, unde a fost un foarte eficace şi bogat om de afaceri. La un moment dat, Freedman era principalul acţionar al imensei Companii de Săpun „Woodbury“. A fost unul dintre martorii şi chiar actoniicare au permis talmudiştilor să domine politică şi mass media americane. În cadrul diverselor sale funcţiuni în serviciul intereselor sioniste, Freedman a avut numeroase ocazii de a se întreţine personal şi foarte îndeaproape cu şapte preşedinţi ai Statelor Unite. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a îngrozit, însă, de cele la care a asistat, din care cauză s-a dezis de sionism şi a decis să releve lumii întregi cât mai multe dintre cele văzute și auzite. Cu această ocazie, el a părăsit iudaismul şi s-a convertit la catolicism.
În 1946 Freedman a fondat Liga pentru Pace şi Justiţie în Palestina, punându-şi tot restul vieţii şi o mare parte din avere în slujba luptei contra sionismului care încătuşa Statele Unite. Ironia sorţii a fost că acest convertit s-a dovedit unul dintre cei care aveau foarte multe lucruri de spus. Lucrul a fost cât se poate de normal, întrucât Freedman aparţinuse primului cerc al organizaţiilor sioniste şi, în genere, jidăneşti din America. El l-a cunoscut personal pe Bernard Baruch, pe Samuel Untermyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, Harry Truman, John Fitzgerald Kennedy și alte asemenea somități. Pe lângă faptul că era bogat ca un nabab, Freedman dispunea de o agendă excepţională, cu adresele, coordonatele și slăbiciunile acestor mărimi, pentru care motiv lichidarea lui nu se putea face cu una, cu două. Revista-magazin Commentary, tipărită de Comitetul Israelit American, îl numeşte invariabil „jidanul antisemit“. Arnold Forster, un înalt oficial al Ligii anti-defăimare (ADL) de pe lângă loja masonică jidănească B’nai B’rith, l-a definit pe Benjamin Freedman ca pe „un bogat apostat jidan, pătruns de ură de sine“, așa cum relevă Robert John în „Introducerea“ la broșura lui B. H. Freedman, The Hidden Tyranny: „Arnold Forster, a high official of the Anti-Defamation League of B’nai B’rith or ADL, in his 1988 autobiography Square One, called Benjamin Freedman an affluent apostat self-hating Jew“. Când un jidan non-tamudist îi critică pe jidanii talmudişti și pe jidanii sionişti, el este invariabil considerat că „se urăşte pe sine însuşi“ – adică nu-și suportă jidănitatea (sau „evreitatea“, în terminologia românească folosită de către jidani în textele lor), așa cum s-a spus și despre Karl Marx, Heinrich Heine, dar mai ales acum despre Norman Finkelstein, Israel Shahak și alți jidani care au avut curajul și onestitatea să denunțe monstruoasa falsificare a istoriei comisă de jidani pentru a răspândi cât mai mult diabolica gogoriță cu holocaustul jidanilor, umflată ca un balon după 1946.Fig. 74. Nahum Goldmann - The Jewish Paradox

Se pretinde că nu există şi nu poate exista altă explicaţie posibilă privind această „explicație-panaceu“ a „urii de sine“ manifestată de jidanii „antisemiți“! Benjamin Freedman ne va arăta, însă, că întreaga neînţelegere porneşte din definiţia incorectă a cuvântului „jidan“. Și, în fond, nici nu este vorba de o „neînțelegere“, ci este vorba doar de un subterfugiu al jidanilor „pretinși sau autoproclamați“ – cum îi definește repetitiv și nu doar ironic B. H. Freedman – pentru a se distanța de și pentru a contracara critica vehementă și întemeiată pe care acești jidani onești o fac, pe urmele lui Freedman, politicii agresive, teroriste duse de jidanii sioniști-talmudiști contra „tuturor celorlalte neamuri“, politică preluată de la anticii leviți și accentuată continuu în ultimele două milenii.

Op-ul cu titlul Facts are Facts [1] conține discursul rostit în 1961 la Hotelul Willard, eseul Hidden Tirany, precum și textul mai extins The Truth About Khazars, adresat sub formă de Scrisoare deschisă unui prelat catolic, „părintele Goldstein“. Chiar dacă în multe pasaje are aspectul unui pamflet, acest fapt nu-i reduce din caracterul științific, obiectiv, scopul fiind dezvăluirea adevărului – conștient fiind că dezvăluirea adevărului îi va atrage mulți dușmani. De aceea B. H. Freedman își pune ca motto versetul: „Am ajuns, deci, vrăjmașul vostru spunându-vă adevărul?“ (Galateni, 4, 16). „Dr. Goldstein“ era un prelat catolic provenit și el tot dintre jidani, de dată, însă, mai recentă. Freedman se adresează unui cuvios părinte „doctor Goldstein“, care, prin autoritatea de care se bucura printre credincioși, prin răspunderile asumate în cadrul catolicismului american și prin puterea cuvântului său ajunsese un fel de episcop sau arhiepiscop, fără să aibă neapărat investitura Vaticanului, lucru de înțeles pentru o vreme în care catolicismul avea în frunte un om de talia papei Pius al XII-lea (1939-1958), creștin adevărat, nu francmason, nici agent rabinic, al C.I.A., al N.K.V.D. sau pidosnico-asexuat. Ca specialist în teologie creștină în general și catolică în special, „prea-cucernicul, prea-sfântul, cuviosul părinte și Doctor Goldstein“ (cum i se adresează invariabil simplul credincios Freedman) avea unele idei avansate pentru vremea respectivă (anii ’50 ai secolului XX), idei care, între timp, au sfârșit prin a se generaliza. „Părintele și Doctorul Goldstein“ profesa o teologie potrivit căreia romano-catolicismul provenea direct din iudaism. Evident, un astfel de punct de vedere nu putea rămâne fără repercusiuni asupra Ortodoxiei și a Protestantismului, cu atât mai mult a neoprotestantismului, dintre care unele confesiuni, precum Adventiștii de ziua a șaptea sau Martorii lui Iehova, se bucură de bine meritata faimă de jidani sau iudei sintetici. Pe de o parte, fiind vorba de o simplă scrisoare, pe de alta întrucât Freedman credea că părintele-doctor Goldstein era pur şi simplu rău informat, expeditorul nu analizează toate consecințele teologice care decurg din teza capitală potrivit căreia creștinismul s-ar trage din iudaism. De regulă, Freedman pare să se ocupe numai de Catolicism, referindu-se mai rar la Creștinism în întregul lui. Maniera de a se adresa corespondentului său, politețea pe alocuri cam exagerată, nu îndepărtează, însă, pe Freedman de miezul problemei: este sau nu este Creștinismul de origine iudaică? Iată o întrebare care a preocupat și minți luminate și cum a picat la zarul vremurilor teologilor creștini, începând cu Sfinții Părinți ai Bisericii, înaintea Marii Schisme sau rupturi, oficializate la 1054, dar intrată în practica enoriașilor de rând cam un secol mai târziu. Ţinând cont de citatele lui Freedman din zisele doctorului Goldstein, acesta apare mai curând ca un soi de iezuit cripto-jidănesc, a cărui misiune constă în intoxicarea creștinilor în general și a catolicilor în special, făcându-i să creadă că „jidanii“ (pretinşi sau auto-proclamaţi) constituie rasa aleşilor lui Dumnezeu.

Freedman era de o cu totul altă părere decât cei mai mulți dintre preoții și ierarhii creștini de astăzi, care par convinși că religia creștină se trage din iudaism. Nimeni nu contestă că Iisus Hristos și-a petrecut întreaga viață pământească sau cea mai mare parte din ea în provincia romană Iudeea. Asta a fost, însă, într-o vreme când vechea religie mozaică, adică aceea care descindea din învățătura lui Moise, decăzuse la nivelul fariseismului, pe care Iisus Hristos îl critică foarte sever în repetate rânduri, condamnându-l ca doctrină a „Tatălui Minciunii“ (Ioan, 8, 44). Așa stând lucrurile, problema filiației iudaism-creștinism este mai complicată decât pare la prima vedere. Dacă, într-adevăr, creștinismul s-ar trage din iudaism, el ar putea fi considerat o sectă sau o erezie a acestuia, situație care nu exclude într-o bună zi revenirea la matca iudaică inițială. Horribile dictu!

Problema nu se reduce numai la faptul că iudaismul actual nu exista pe vremea lui Hristos, ceea ce ar fi deja un argument decisiv contra filiației absurde iudaism-creștinism. Iisus Hristos condamnă, însă, în repetate rânduri fariseismul, un fel de caricatură a mozaismului care va involua și mai mult în sensul condamnat de Mântuitorul nostru, sens consacrat istoricește, vreme de o mie bună de ani, sub numele de talmudism, care abia în epoca modernă și-a luat numele de „iudaism“ tocmai pentru a masca faptul că talmudismul născocit de leviți falsificase mozaismul, iar, ulterior, după apariția lui Iisus Hristos și a învățăturii sale devenită Creștinism, talmudismul devenise dușmanul ireconciliabil al Creștinismului. Se știe, însă, schimbările de nume la acest popor sunt foarte frecvente. Iisus Hristos nu a condamnat religiaTorei, adică mozaismul, ci decăderea acesteia la stadiul de fariseism. Dată fiind atitudinea lui fermă contra fariseismului, nimeni nu a îndrăznit vreodată să pretindă că religia creștină s-ar trage din acesta. În primele cinci secole, din cele aproape două milenii care au trecut de atunci, fariseismul a reușit să încheie lucrarea colectivă a Talmudului, începută de rabinii leviți înainte de cucerirea Regatului Iudeii de către Nabucodonosor. Apoi, lucrarea talmudică a continuat și la Babilon și în Iudeea, cucerită de unii și de alții. Ea a durat peste o mie de ani și s-a terminat în Evul Mediu, când fariseismul, condamnat de Iisus Hristos fără apel, a luat numele de „talmudism“. Din diverse motive, către epoca modernă, începând cu secolul al XVIII-lea, după Freedman, talmudismul începe să se prezinte sub numele de „iudaism“. Printre aceste motive, două par mai evidente și imposibil de contestat. Unul este tocmai acela al acreditării originii iudaice a Creștinismului, pe care, începând cu papa Ioan al XXIII-lea, urmașul lui Pius al XII-lea, Vaticanul o va admite oficial. Cu excepția unui singur papă, Ioan-Paul I-ul, care a murit foarte suspect, după 30 de zile de pontificat – motiv pentru care David Yallop a încercat să demonstreze că a fost asasinat [2] –, toți papii de după Pius al XII-lea au admis ideea că religia creștină se trage sau provine din „iudaism“, credincioșii creștini de diverse națiuni nefiind altceva, din punct de vedere spiritual, decât niște „iudei“ sau „jidani“, cuvinte care, după cum vom vedea, nu înseamnă același lucru. Papii Ioan-Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea au insistat în mai multe rânduri asupra acestui aspect. Înlocuirea termenului de „talmudism“ prin acela de „iudaism“ urmărea, însă, cel puțin încă un scop capital: încercarea de a prezenta milioanele de descendenți ai unui popor turco-mongol – hazarii – din Asia Centrală (ajuns între Marea Caspică și Marea Neagră cam cu un secol înaintea evenimentelor din Iudeea epocii lui Pilat din Pont) drept descendenții celor „zece triburi pierdute“ sau „dispărute“ cu 722 de ani înainte de Hristos. Cele zece triburi constituiau, pe atunci, federația sau Regatul lui Israel, cucerit de Asirieni în anul 722 înainte de Hristos. De notat, însă, că aceste „zece triburi“, în frunte cu tribul lui Israel, nu se împăcaseră niciodată cu tendințele dogmatico-totalitare ale iudeo-leviților.

Or, tocmai aceste tendințe dogmatico-totalitare și iudeo-levite au dus la fariseismul vremii lui Iisus Hristos, la talmudismul medieval și la cel contemporan, care nu își mai zice, însă, „talmudism“, ci „iudaism“. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Dar substituirea – și acesta ar fi al treilea motiv care, după părerea mea, a impus înlocuirea noțiunii de „talmudism“ cu aceea de „iudaism“ – a fost determinată de faptul că talmudismul devenea din ce în ce mai dezagreabil creștinilor pe măsură ce aceștia luau cunoștință de conținutul său virulent, denigrator, antihristic și, întrucât jidanii care dezvoltau această malformație anticreștină numită Talmud erau inclusiv jidanii-așchenazi, substituirea, ziceam, avea rolul major de a oferi un pedigri ambalat cu o poleială care să „înnobileze“ mascând terminologic sorgintea talmudismului, care este descendent din doctrina iudeilor de dinainte de Hristos, dar enoriașii de rând nu-i cunosc această origine și se lasă păcăliți de noul ambalaj.1482819_626232170751626_1464212945_n

Scrisoarea lui B. H. Freedman, pe care o prezint aici în rezumat, datează din 10 octombrie 1954. Pe acea vreme, Vaticanul avea încă în frunte pe papa Pius al XII-lea, foarte criticat după moarte din diverse motive, despre care nu putem vorbi aici și de care nu se ocupă, însă, decât istoricii revizioniști (criticiști). Pentru papa Pius al XII-lea, ultimul papă cu adevărat catolic, ca să nu zicem de-a dreptul creștin-ortodox, problema originii iudaice a creștinismului nici măcar nu se punea. După Pius al XII-lea și, mai ales, după sinodul cunoscut sub numele de Vatican II (1961-1963), catolicismul a cunoscut o adevărată schimbare la față, una în sensul străvechi iudaic, mai exact talmudo-fariseic. O astfel de atitudine, corespunzătoare mutilării catolicismului, era, însă, susținută și de către „cucernicul părinte și doctor Goldstein“, jidan „trecut“ la creștinism, cocoțat și instalat în ierarhia catolică americană – deși, cum remarcase încă acum patru veacuri Martin Luther, „pe jidani este imposibil să-i convertești“.

Concluzia „foarte severă“ la care ajunsese B. H. Freedman era că multe convertiri recente, cum fusese și cazul „doctorului Goldstein“, au fost calificate drept „convertiri ratate“, pe planul credinţei, bineînţeles. Pe plan politic, însă, ele au fost nişte foarte reuşite infiltrări conspiraționiste! De aceea, considera Freedman, influenţa de care se bucura „cuviosul Goldstein“ va deveni un pericol veritabil, căci, din cauza unor astfel de sabotori interni, Creștinismul se apropie de colaps.

Credinţa creştină a rămas singurul dig contra barbarismului universal. Inamicii ei consacraţi au arătat cu suficientă cruzime modul în care îşi vor îndeplini programul lor de ştergere a Creştinismului de pe faţa pământului. După opinia lui Freedman, întreaga răspundere a incredibilei volatilizări a credinţei creştine trebuie imputată ierarhiei bisericești. Slăbirea şi dezintegrarea credinţei este consecinţa necesară a confuziei întreţinute în spiritul creştinilor cu privire la principiile fundamentale ale credinţei lor. Răspunderea acestei confuzii aparţine în întregime ierarhiei bisericești, nu masei de fideli şi de credincioşi. După cum se știe, îndoiala se naşte din confuzie și, la rândul ei, aceasta duce la pierderea încrederii, după care se ajunge la lipsa oricărui interes din partea credincioşilor, la lehamite, la apatie, la  ideea că lupta este inutilă și, ca atare, se instalează atitudinea de non combat. Cu cât creşte confuzia principiilor, cu atât scade încrederea credincioşilor și îndepărtarea lor de Biserică. Ulterior, adică acum vreo trei-patru decenii, unii teologi occidentali au remarcat că bisericile catolice sunt tot mai goale de enoriași. Confuzia din spiritele creştinilor în legătură cu bazele credinţei lor şi a noastră este total nejustificată şi nu se sprijină pe nimic real. Ea nu are nici un motiv să existe şi nu ar fi existat dacă autoritatea eclesiastică nu ar fi fost ea însăşi marele complice al tuturor şmecheriilor care i-au dat naştere. Foarte mulţi preoţi au ajuns complicii inamicilor Bisericii fără să vrea şi fără să o ştie. Această teribilă lene și ignoranţă în sutană este cel mai mare obstacol în calea apărării constructive a credinţei creştine contra inamicilor ei consacraţi, între care pe primul loc se situează iudaismul, care, după toate semnele vremurilor, nu este, într-adevăr, decât forma de mișcare deghizată a satanismului. Nu-i acuzase, oare, pe iudeii farisei Iisus Hristos că sunt fiii „Tatălui Minciunii“?!

Creştinii din a căror ignoranţă au crescut buruienile din Biserică îşi văd credinţa tot mai ameninţată, gata să cadă pradă duşmanului veşnic la pândă. De aceea, creștinii privesc neputincioşi acest spectacol, iar paharul care trebuie băut este şi mai amar din cauza indiferenţei clerului care, chipurile, ştie ce face. Apatia clerului este aceea care vinde duşmanilor credinţa lipsită de orice apărare a fidelilor. Atitudinea evazivă, imprecisă şi vagă a clerului creştin duce întreaga Biserică la dezastrul final.  Pentru a nu se ajunge la predarea fără condiţii în mâna inamicului, dacă vrea cu adevărat să nu piardă această luptă ideologică, preoțimea trebuie să deschidă ochii fără întârziere, să priceapă sensul luptei care are loc sub nasul ei. Oare când se vor trezi preoții creștin din somnul cel de moarte al Sfintei Biserici a lui Iisus Hristos?

În încercarea de a contracara această involuție a Bisericii creștine, în general, și a Bisericii catolice în special, B. H. Freedman analizează, pentru început, două aspecte: originea lui Iisus Hristos și a cuvântuluiJew.

1. Iisus Hristos a fost „jidan“ sau „iudean“?

Una din tezele cu care suntem neîncetat bombardaţi de către ierarhia bisericească şi care provoacă confuzie printre creştini este afirmaţia permanent repetată că „Iisus Hristos a fost jidan“. „Acesta pare să fi devenit laitmotivul preferat al întregii activităţi păstoreşti a sfinţiei-voastre“ – îi reproșează Freedman lui Goldstein. Este vorba, însă, de o intolerabilă falsificare a adevărului, de care preoţii abuzează nepermis şi pe care o lansează la tot pasul şi la cel mai mic pretext. Repetarea constantă a acestei inexactităţi constituie o problemă, deşi nu cred că este vorba de o provocare deliberată din partea preoţimii. Pe cât de rapid le este busuiocul când umblă cu Iordanul, pe atât de harnică le este sfânta lor gură când este vorba să ne umple minţile şi urechile cu această minciună jidovească fabricată piesă cu piesă, fără să mai socotim cât de mare le este lenea când este vorba să se documenteze. Preoţimea nu pierde o ocazie să repete inexactitatea că „Iisus Hristos ar fi fost jidan“… Oricât de tare şi-ar striga, însă, minciuna, credincioşii nu au luat-o în serios, mulţi dintre ei înţelegând că este vorba de falsificarea realităţii. Informaţiile pe care le găsesc la alte surse le spun cu totul altceva despre Iisus Hristos, iar încrederea acordată acestor alte surse este mai mare decât aceea acordată ierarhiei bisericești, falșilor duhovnici și preoților impostori, care habar n-au pe ce lume trăiesc și pe cine slujesc. Iată-ne în faţa unui fapt care constituie veritabila problemă a ierarhiei bisericești, care nu poate ieşi din mlaştina minciunii decât revenind la formula magică a creştinismului: „adevărul, tot adevărul, numai adevărul“, singura cale pe care preoţii ar putea recâştiga încrederea credincioşilor. Fără o totală şi sinceră reîntoarcere la adevăr, preoţii nu vor putea redeveni şefii spirituali ai acestei naţiuni sau a altor popoare. În consecinţă, lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face clerul creștin ar fi să îşi concentreze eforturile pe acest singur şi unic obiectiv: adevărul.

Specialiştii preocupați de problema originii lui Iisus Hristos consideră astăzi că insinuarea după care „Iisus Hristos ar fi fost jidan“ nu are nici o bază reală, autentică sau istorică. Fapte istorice incontestabile şi alte dovezi stabilesc fără urmă de îndoială absurditatea acestei fraze pe care, astăzi, o auzim peste tot: „Iisus Hristos a fost jidan“. Puține neadevăruri mai mari ca acesta s-au spus vreodată de-a lungul istoriei. Fără teamă de contradicţie, cei mai calificaţi dintre specialişti sunt de acord asupra acestui punct precis: „Iisus Hristos nu a fost jidan“. Specialiştii arată că Iisus Hristos se desemna el însuşi ca fiind „iudean“, nu „iudeu“ sau „jidan“, după cum istoricii antichității l-au considerat „iudean“, nu „iudeu“ sau „jidan“. Teologii antichităţii, îndeosebi Părinţii Bisericii, a căror competenţă nu poate fi contestată, îl desemnează pe Iisus Hristos, de-a lungul vieţii lui pământene, ca „iudean“, nu ca „iudeu“, nici „jidan“. În vârful crucii pe care Iisus Hristos a fost răstignit, s-au putut citi cuvintele: Iesus Nazarenus rex Iudaeorum – pe cruci fiind scrisă sigla INRI. Se ştie prea bine, este vorba de limba maternă a lui Pontius Pilat. Evident, nimeni de bună credință nu va pune la îndoială faptul că acesta era capabil să se exprime corect în limba mamei sale. Orice latinist ne va spune că traducerea corectă în limba română a expresiei Iesus Nazarenus rex Iudaeorum este „Iisus Nazarineanul [3], şef suveran al iudeenilor“. Pe această temă, nu există nici un fel de dezacord între specialişti. De-a lungul vieţii sale pe pământ, Iisus Hristos nu a fost niciodată considerat „rege al jidanilor“ sau al „iudeilor“ nici de către Pontius Pilat, nici de către iudeeni, printre care trăia.

Inscripţia fixată pe crucea răstignirii a fost tradusă incorect în engleză, traducere care datează din secolul al XVIII-lea: Jesus the Nazarene Ruler of the Judeans [4]. Se înţelege: Pontius Pilat a ordonat redactarea inscripţiei respective din spirit de deriziune. Răstignirea lui Iisus Hristos fiind decisă, Pontius Pilat a vrut să îl umilească pe deasupra, prin această inscripţie [5]. Categoric, Pontius Pilat ştia că Iisus Hristos fusese denunţat, ridiculizat şi renegat de către iudeeni, care, apoi, i-au plănuit răstignirea, după cum ne povesteşte istoria. Cu excepţia celor câţiva discipoli ai lui, ceilalţi iudeeni îl detestau, îi dispreţuiau învăţătura şi tot ce reprezenta El, Iisus Hristos. Timpul nu va putea şterge asta din istorie, iar noi ştim foarte bine că „şeful suveran“ al iudeenilor, în epoca plasării respectivei inscripţii pe cruce nu era altul decât Pontius Pilat, el însuşi. Inscripţia ironică nu trebuie înţeleasă ca şi cum Pontius Pilat credea cu adevărat că Iisus Hristos era „şeful suveran al iudeenilor“. O astfel de interpretare este de neconceput. Pe vremea răstignirii lui Iisus Hristos, Pontius Pilat era procurator al Iudeii, în contul Imperiului Roman. Pe atunci, Romanii stăpâneau o bună parte din Orientul Apropiat. Pentru Pontius Pilat, în tot ceea ce îl privea pe plan oficial sau privat, locuitorii Iudeii erau „iudeeni“, nu „iudei“ sau cum se spune astăzi „jidani“, după cum au fost desemnaţi cu oarecare stângăcie, vreme de secole. Nici un istoric nu a pus în lumină o religie, rasă, popor sau naţiune, la vremea respectivă în Iudeea, care să fie cunoscut sub numele de „jidani“. O astfel de urmă nu se găseşte nici în altă parte, nici în toată istoria precedentă. Ca guvernator al unei provincii a Imperiului Roman, Pontius Pilat nu a exprimat nici un interes pentru multitudinea cultelor religioase practicate atunci în Iudeea. Aceste practici religioase îmbinau diverse forme idolatrice între care cultul falusului, concepţia născândă [6] a unui Dumnezeu veşnic, omnipotent şi invizibil numit Yahve (Jehovah), a cărui primă intuiţie urca până la Avraam, patriarh ilustru care ar fi trăit cu aproximativ 2.000 de ani înainte de Hristos.

Ca guvernator al unei provincii cucerite, Pontius Pilat trebuia să urmeze directivele Romei, care îl obligau să nu se amestece în afacerile religioase ale ţării. Principala lui atribuție era colectarea impozitului imperial şi expedierea acestuia la Roma. Cultele religioase ale celor pe care îi administra nu îl interesau în nici un fel. În plus, cuvântul latin rex nu însemna, iniţial, „rege“, ci „şef al unui trib“, leader în engleză. Pe vremea lui Iisus Hristos, acest cuvânt nu avea alt sens pentru iudeenii care cunoşteau limba latină. Cuvântul latinrex vine din verbul latin rego, regere şi înseamnă „a conduce, a dirija, a fi în fruntea…“. Evident, latina era limba oficială a tuturor provinciilor Imperiului Roman, din care cauză inscripţia de pe cruce a fost, de asemenea, redactată în latină. După invazia lor a insulelor Britanice, anglo-saxonii au înlocuit cuvântul latin rex cu cuvântul king. Înlocuirea cuvântului rex prin king, în această epocă posterioară, nu a putut modifica retroactiv sensul dat de romani cuvântului rex pe vremea lui Iisus Hristos.81nB4hZL-WL._AA1500_

Pur şi simplu, latinul rex însemna pentru ei „şef suveran“, un lider. De altfel, atunci când a înlocuit cuvântul latin rex, cuvântul anglo-saxon king avea o grafie diferită de cea de astăzi, sensul lui fiind însă mai mult sau mai puţin echivalent termenului latin. Pentru Pontius Pilat era evident că Iisus Hristos ar fi fost ultima persoană pe care iudeenii ar fi acceptat-o ca „şef de trib“ [7]. În ciuda acestui fapt, Pontius Pilat nu a ezitat să ordone ataşarea la cruce a inscripţieiIesus Nazarenus rex Iudaeorum. Repet însă că nici cea mai debordantă imaginaţie nu ar putea susţine că aceste cuvinte ale lui Pilat au fost altceva decât un mizerabil sarcasm. Prin această referinţă sau considerare a lui Iisus Hristos ca „şef al iudeenilor“, aceştia ar fi conspirat răstignirea şefului lor suveran. Pe vremea lui Iisus Hristos, romanii desemnau actualul teritoriu al Palestinei sub numele de Iudeea, administrată de Pontius Pilat ca parte integrantă a Imperiului Roman. După regulile limbii noastre, transcrierea românească a numelui Iudeei este identică cu cea romană, iar singurul adjectiv românesc ce poate fi construit pe baza numelui latin de Iudaea este acela de „iudeen“, nu de „jidan“. Aşadar, pe vremea lui Iisus Hristos, populaţia care trăia în zona geografică cunoscută, astăzi, sub numele de Palestina, era desemnată de romani sub numele de iudaeus/iudaei, adică „iudeeni“. În sensul lui strict, acest cuvânt nu desemna altceva decât locuitorii din interiorul frontierelor Iudeei acelei epoci. Nimeni, însă, nu poate nega faptul că Iisus Hristos a fost şi el unul dintre locuitorii Iudeei epocii respective [8].

Ştiţi, însă, foarte bine că genitivul plural al latinescului iudaeus este iudaeorum. În traducere românească, genitivul plural iudaeorum nu poate fi decât „iudeenilor“, în nici un caz „jidanilor“. O altă traducere literară a latinescului iudaeorum este imposibilă [9]. De aceea, după cum am mai spus, teologii şi istoricii care stăpânesc această problemă ştiu că Iesus Nazarenus rex Iudaeorum trebuie tradus prin „Iisus Nazarineanul şeful suveran al Iudeenilor“. Trebuie să fiţi de acord cu asta. De altfel, când Pilat a ordonat plasarea inscripţiei Iesus Nazarenus rex Iudaeorum pe cruce, autorităţile spirituale ale Iudeei au protestat zicând „nu spune că Iisus este şeful iudeenilor, ci numai că el a zis că este şeful iudeenilor“ [10]. Autorităţile spirituale ale Iudeii au protestat energic pe această temă, insistând pe lângă Pilat cu privire la această referinţă de rex Iudaeorum, despre Iisus Hristos. Contestaţia lor privea faptul că Pilat nu cunoştea statutul precis al lui Iisus în Iudeea. După cum este cunoscut, acest protest a rămas în istorie [11]. Ştim, însă, din aceleaşi surse că protestul autorităţilor spirituale ale Iudeei pe lângă Pilat a rămas zadarnic. Acestea susţineau în faţa lui Pilat că Iisus a „afirmat că este şeful iudeenilor“. De aici, însă, nu rezultă că Pilat avea dreptul să scrie că Iisus „este şeful iudeenilor“. Ca procurator, Pilat era, de fapt, un străin în Iudeea, deci nu putea cunoaşte situaţia locală la fel de bine ca autorităţile spirituale ale acestei provincii. De altfel, se ştie că Pilat nu acorda nici o atenţie dezbaterilor religioase interminabile din Iudeea, ca şi altor aspecte sociale şi economice din cadrul vieţii politice interne a acestei provincii.

În versiunea originală a Evangheliei după Ioan, redactată în greceşte, nu găsim echivalentul pasajului după care autorităţile spirituale ale Iudeii pretindeau că Iisus ar fi spus că „el este şeful iudeenilor“. Bazându-se pe manuscrisul grecesc, traducerile englezeşti ale Evangheliei după Ioan (19, 21) ne spun «Nu scrie ”împăratul (basiej) iudeenilor (twn ioudaiwv” [12], ci că Acela a zis “Eu sunt împăratul iudeenilor“». Expresia twn ioudaiwv este echivalentul grec al latinescului iudaeorum; basiej este echivalentul grecesc pentru latinescul rex, în versiunile greceşti şi latineşti ale Evangheliei după Ioan. Pilat nu s-a sinchisit de aceste proteste ale autorităţilor spirituale, cărora le-a răspuns în limbajul sec al oricărei administraţii: „Ceea ce am scris, rămâne scris“. Astfel, procuratorul roman a închis gura cam slobodă a funcţionarilor sacerdotali, iar inscripţia a rămas aşa cum o cunoaştem astăzi: Iesus Nazarenus rex Iudaeorum, „Iisus Nazarineanul, şeful suveran al iudeenilor“. Acest citat latinesc provine din traducerea Noului Testament de către Sfântul Jérôme, în secolul IV, cunoscută sub numele de Vulgata [13]. Este vorba de prima traducere a Noului Testament, realizată de Biserica oficială, în limba latină. Această traducere a rămas până astăzi singura versiune oficială, utilizată de întreaga Biserică romano-catolică. Traducerea Evangheliei după Ioan, de către Sfântul Jérôme, a fost realizată după manuscrisul grecesc original, în care găsim protestul autorităţilor spirituale din Iudeea, care cer lui Pilat să nu scrie că Iisus este „şeful suveran al iudeenilor“. Acum ajungem în inima problemei: nu există nici un argument istoric pe baza căruia am putea spune că cuvântul grecesc iuodaiwv, sau latinescul Iudaeus, francezul judéen sau românescul iudeen (iudean) au avut vreodată o conotaţie religioasă oarecare. În limbile respective, aceste cuvinte au avut totdeauna o simplă conotaţie geografică, fiind utilizate pentru identificarea locuitorilor născuţi pe teritoriul provinciei romane Iudeea. Pe vremea lui Iisus Hristos nu exista nici un cult religios, în Iudeea sau în altă parte a lumii, al cărui nume să aibă aceeaşi rădăcină cu cuvântul „Iudeea“, cum este cazul cultului religios numit „iudaism“, din zilele noastre. Nici un cult, nici o sectă, nici o religie nu purta numele de „iudaism“ [14].

Pe vremea lui Hristos, în Galileea şi Iudeea, printre o mulţime de culte păgâno-eleniste, patru secte îşi disputau cultul lui Yahve: fariseii, saducheii, zeloţii şi esenienii (Cf. Flavius Iosif, Războiul Iudeenilor, II, 162-166). Din punctul de vedere al cultului lui Yahve, aceste patru secte prezentau o anumită omogenitate aparentă, faţă de păgânii din jurul lor. Dovada stă în faptul că, de secole întregi, ei înşişi se desemnau prin cuvântul „evreiesc“ Yehudi, care avea un sens mult mai larg decât conotaţia strict geografică dată de Freedman cuvântului „iudeen“. Tradus în mod nefericit prin juif, jidan, jew etc. Conform Noului Dicţionar biblic Emaüs, cuvântul Yehudi însemna: „Cel care făcea parte din tribul lui Iuda sau din Regatul lui Iuda. Acest nume a dobândit ulterior un sens mai larg, desemnând toţi iudeii care s-au întors (în Iudeea) din captivitate». În consecinţă, toţi coborâtorii „evreilor“ (ai lui Avraam, ar fi corect, nu ai iudeilor, nici ai „evreilor“ sau ai izraeliților) care au dispărut cu 2.000 de ani înainte de Hristos, din toate triburile, se defineau, prin acest termen global yehudim, în raport cu păgânii din jurul lor. Termenulyehudim avea o conotaţie rasială, nu geografică. Că locuiau sau nu în Iudeea, vorbitorii de latină desemnau pe aceşti yehudim prin cuvântul latin Iudaean (făcând nu o referinţă geografică la Iudeea, ci la descendenţii poporului din Regatul lui Iuda. Nu se ştie cum se opera în latină distincţia între păgânii din Iudeea şi cei numiţi yehudim. Pentru aceştia de pe urmă, păgânii din Iudeea nu puteau fi numiţi yehudim, deşi, pentru Roma, toţi erau autentici Iudaean. Se pare că nu a existat un termen precis pentru această distincţie. Funcţionarii din Roma utilizau probabil perifraze pentru a distinge între aceste entităţi: „Iudeeni sacrificând la Templul din Ierusalim“, pentru yehudimi, respectiv „iudeeni practicând cutare sau cutare cult elenist“. Fondul problemei rămâne însă în picioare, întrucât nimic nu contrazice demonstraţia lui Freedman după care Iisus Hristos nu a fost jidan“. După cum vom vedea, cuvântul „jidan“ desemnează exclusiv descendenţii fariseilor, în detrimentul altor secte, foarte active pe vremea lui Hristos.

Ţinând cont de cuvintele severe pe care Iisus Hristos le adresează adesea fariseilor, este limpede că el nu putea fi nici fariseu, nici saducheu. Iisus Hristos nu putea fi „jidan“, în sensul în care vorbim astăzi de credincioşii religiei numită „iudaism“. În plus, obiectivul acestei scrisori a lui Freedman este demonstrarea imposibilității ca Iisus Hristos să fi aparţinut aceleiaşi rase ca imensa majoritate a „jidanilor“ de astăzi. Dacă Iisus Hristos nu a fost nici fariseu, nici saducheu, rămân încă patru posibilităţi:

  1. Iisus Hristos a fost esenian.
  2. Iisus Hristos a fost zelot.
  3. Iisus Hristos a aparţinut fiecăreia dintre aceste secte, care aveau anumite afinităţi. Prima reprezenta o răzvrătire spirituală faţă de degenerescenţa cultului yahveic; cea de a doua încarna o sediţiune vremelnică faţă de ocupaţia romană. De altfel, mişcarea zeloţilor era foarte bine implantată în Galileea, unul dintre discipolii lui Hristos fiind zelot.
  4. Aceasta ar fi cea mai probabilă dintre posibilităţi: Iisus Hristos nu a aparţinut nici unea dintre cele patru secte, fiind angajat pe pista ce avea să ducă la creştinism.

Dimpotrivă, se impune precizarea că este foarte probabil că Iisus Hristos a fost un yehudi, în sensul acestui termen de dinainte de captivitatea babiloniană. Este adică foarte probabil că părintele, părintelui… părintelui lui Hristos a aparţinut tribului lui Iuda. Toate titlurile mesianice transmise de cele douăTestamente îl desemnează invariabil pe Iisus Hristos drept membru al tribului lui Iuda: „Fiul lui David“, „leu din tribul lui Iuda“…

Două dintre Evanghelii îi duc genealogia până la regele David însuşi. „Părintele“ său adoptiv, Iosif, este de mai multe ori desemnat ca aparţinând casei sau familiei lui David. Probabil că toate acestea nu sunt o simplă păcăleală biblică şi că nu trebuie considerate pe plan strict spiritual. De-a lungul celor nouă secole care separă epoca lui Hristos de cea a lui David, este posibil ca anumite linii iudaice practicante să îşi fi transmis amintirea descendenţei davidiene. Este sigur că mulţi dintre iudeeni ştiau din ce trib provine tatăl tatălui… tatălui lor. Pavel (Saul din Tars), de exemplu, ne spune în mai multe rânduri că aparţine tribului lui Benjamin. Nu se pune problema din ce trib provenea mama. Lucrul nu avea prea mare importanţă, din moment ce aceasta era dintre cele douăsprezece triburi. În consecinţă, suntem în faţa unei ascendenţe excepţionale, în cadrul căreia numele tribului strămoşesc este uşor transmisibil în linie paternă, problema reducându-se la chestiunea absenţei rupturii din continuitate. De vreme ce un copil îşi cunoaşte tatăl, el ştie cărui trib îi aparţinea acesta şi aşa mai departe. Dacă tradiţia acordă o importanţă deosebită tribului sau unui strămoş excepţional, genealogia respectivă se transmite din generaţie în generaţie, fiind posibil ca aceasta să traverseze o durată de zece secole.

Vom constata că Freedman nu neagă că Iisus Hristos ar fi fost din rasa yehudim, deşi nu abordează acest subiect. Freedman contestă, însă, cu energie, după cum vom vedea, dreptul „jidanilor“ de astăzi de a se prezenta drept urmaşii sau moştenitorii yehudimilor de altă dată, atât pe plan rasial, cât şi pe plan religios.

În sfârşit, Biblia respinge protagoniştii care exagerează chestiunea genealogiei vremelnice a lui Iisus Hristos: „Naşterea lui Hristos așa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Și cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Sfântul Duh. Ea va naşte Fiu, și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele sale. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu“. Și deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit Îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa“. (Matei, 1, 18-24).

Se poate citi pe internet explicaţia cea mai eficace cunoscută pentru risipirea confuziilor relative la cuvântul „jidan“. Descoperirea se găsește pe site-ul G.O.A.L. (God’s Order Affirmed in Love), la adresa: (www.melvig.org.). Este vorba de site-ul Internet cel mai important al Mişcării Identitare Creştine. Această mişcare îşi spune „identitară“ întrucât dezvăluie pe baze foarte serioase veritabila identitate a acestor „oi pierdute din casa lui Israel“, către care Iisus Hristos îşi trimite discipolii: „Pe acești doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor și zicând: În calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samariteni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile pierdute ale casei lui Israel“ (Matei, 10, 5-6). Pe site-ul indicat, cititorul va descoperi el însuşi această identitate veritabilă, care este o identitate furată. Pregătiţi-vă pentru o surpriză… Pasajul care ne interesează în mod deosebit aici este răspunsul la cea de a şaptea întrebare pusă mai frecvent (F.A.Q.: Frequently Asked Questions) pe acest site. Am tradus integral acest răspuns:

« ISRAEL-IDENTITYBen Gurion's Scandals

  1. A. Q. Nr. 7

Care este diferenţa între un semit, un evreu, un izraelit şi un jidan? Aceşti termeni sunt cumva echivalenţi, putând fi utilizaţi fără nici un fel de distincţie?

Semitul este o persoană care coboară din Sem, unul dintre fii lui Noe. Evreul (Hebreul) este un descendent al lui Heber, unul dintre nepoţii lui Sem. Astfel, toţi Evreii sunt Semiţi, dar nu toţi Semiţii sunt Evrei. Cu atât mai puțin, Jidanii nu au cum să fie Evrei. După şase generaţii, din linia lui Heber s-a născut Avraam, care a fost deci şi evreu, şi semit, întrucât era coborâtor şi din linia lui Heber, şi din cea a lui Sem. Din Avraam s-a născut Isaac, din Isaac s-a născut Iacob. Iacob şi-a schimbat numele în „Israel“, iar acesta a avut 12 băieţi. Fii lui Israel şi descendenţii acestora sunt numiţi „izraeliţi“. Izraeliţii sunt şi semiţi şi evrei, fără ca Avraam sau Isaac să devină izraeliţi. De asemenea, foarte multe persoane intervertesc termenii de „jidan“ şi de „izraelit“, mergând până la a-l eticheta pe Avraam de „jidan“. Avraam însă nu a fost nici măcar izraelit, iar cuvântul „jidan“ (Yehudi, n. tr.) nu este folosit de Biblie decât 1.000 de ani după el.

Unul dintre fii lui Iacob-Israel s-a numit Iuda (pe „evreieşte“: Yehuda). Descendenţii acestuia se numescYehudim(i), pe româneşte iudaic-iudaici. Cuvântul „evreu“ s-a tradus în greceşte prin ioudaiwv şi în latineşte prin Iudaean. Confuzia actuală provine din faptul că diversele versiuni moderne ale Bibliei traduc alandala fiecare dintre aceşti termeni prin Juif, Jew, Jude, iar în româneşte Jidan şi mai ales Iudeu. Termenul de jidan, cu variantele sale din diversele ţări (juif, jew, jude, judió etc.) este un cuvânt relativ modern, rezultat din contracţia fonetică a latinescului iudaean. De fiecare dată când citim iudeu, jidan, juif, jew, jude în Vechiul Testament ar trebui citit numai „iudeu“. Când citim aceleaşi cuvinte în Noul Testament, ar trebui să citim „iudeen“. Aceste cuvinte au în spate o îndelungată istorie, care mărturiseşte despre ramificarea lor permanentă. S-a ajuns la aceea că toate pot avea sensuri diferite, în funcţie de contextul în care le găsim sau le folosim noi înşine.

În Vechiul Testament, termenul de „iudeu“ (judahite) poate avea trei sensuri distincte:

  1. Iudeul (judahitul) este o persoană din tribul lui Iuda (sens rasial).
  2. Iudeul (judahitul) este o persoană care trăieşte în casa sau pe teritoriul lui Iuda, care include şi triburile Benjamin şi parțial Levi. Conotaţia acestui al treilea sens este geografică, dar şi tribală.
  3. În sens religios, iudeul (judahitul) desemnează persoana care practică religia regatului lui Iuda. Totuși, în epoca Esterei şi a lui Mardoşeu, numeroşi non-izraeliţi au „devenit iudei“ (sau judahiţi), ca urmare a victoriilor iudeo-judahite asupra popoarelor de origine ale acestora (Estera 8, 17).

În Noul Testament, cuvântul grecesc ioudaiwv ar fi trebuit să fie tradus prin „iudeen“, cuvânt care îmbracă aceleaşi sensuri ca iudeu (judahit), cu unele adaptări de natură geografică:

  1. Un „iudeen“ este o persoană care trăieşte în provincia Iudeea, nu în Galileea, nici în Samara, Moab sau în altă parte. Acesta este sensul folosirii lui în contextul Ioan, 7, 1. Este vorba de un sens geografic, care desemnează, însă, şi pe non-izraeliţii trăitori în Iudeea, încorporaţi la poporul iudaic în anul 135 înainte de Hristos.
  2. Iudeenul“ (sau iudeanul) este cel care aparţine tribului lui Iuda (sens rasial).
  3. Iudeenul“ sau „iudeanul“ este adeptul religiei vechiului Regat al lui Iuda, religie care i-a dat pe Moise şi pe Prooroci, aşa cum rezultă, de exemplu, din Romani, 2, 28-29.

Bisericile şi sectele creştine nu fac distincţia necesară între aceşti termeni. Reţinem că doar un mic număr de izraeliţi au purtat numele de „jidani“ (mai exact „iudei“ sau „judahiţi“. Mulţi non-izraeliţi au fost numiţi „jidani“, mai exact „judahiţi“ sau „judeeni“, pentru simplul fapt că au trăit în Iudeea sau erau adepţii religiei Regatului lui Iuda. În sfârşit, după cum se vede la FAQ nr. 5, pretinşii „jidani“ ai iudaismului de astăzi nu sunt nici izraeliţi, nici „evrei“, nici iudei, nici semiţi, ci hazari veritabili, de rasă turco-mongolă. Sfârşitul întrebării nr 7. După cum se vede, „Creştinii identitari“ din ţările anglo-saxone au întreprins o serioasă muncă de analiză, urmărind falsificările şi interpretările trunchiate ale Vechiului şi Noului Testament. În acest domeniu, ca şi în cazul ultimului război mondial, avem de-a face cu aceiaşi mincinoşi… Revizionismul teologic produce unora bătaie de cap, după cum o arată concluziile B’nai B’rith-ului australian: „Cele trei forme de ură (sic) deosebit de ameninţătoare pentru viitorul comunităţii sunt negarea Holocaustului, rasismul New Age (?!) şi Mişcarea Identitară Creştină“ (Australian Jewish News, Sydney, 10 decembrie 1999).

2. Din Judaeus în Jew, Juif

Nimeni nu poate contesta faptul că cuvântul jew (jidan) nu a existat în limba engleză anterioară anului 1775 [15].

Prima accepţiune scrisă în engleză a cuvântului jew datează din secolul al XVIII-lea, fiind utilizată de Sheridan în piesa de teatru Rivalii. În Actul 2, scena 1 a acestei piese citim: „Ea va avea pielea unei mumii şi barba unui jidan“ (jew). Limba engleză nu a cunoscut acest cuvânt înaintea utilizării lui de către Sheridan. Shakespeare, de exemplu, nu l-a întrebuinţat în nici una din piesele sale, lucru ușor verificabil.Neguţătorul din Veneţia, actul 3, scena 1 vorbește de un „jidan“. În acest pasaj precis, ediţia originală consemnează astfel replica lui Shylock: „What is the reason? I am a lewe; hath not a lewe eyes?“ – „De ce? Eu sunt un lewe, şi un lewe chiar nu are ochi?“ Numai că, între timp, ca și aggiornamento-ul practicat copios de Biserica Catolică, și editorii modern ai operei lui Shakespeare i-au „adus la zi“ grafia textelor, care, acum, arată astfel: „… and what’s his reason? I am a Jew. Hath not a Jew eyes? Hath not a Jewhands, organs, dimensions, senses, affections, passions?“ Și tot așa, în tot restul replicii, se folosește cuvântul Jew [16]. În Vulgata, Iisus Hristos este desemnat drept „unul dintre iudeeni“, prin intermediul genitivului plural Iudaeorum. Abia în secolul al XVIII-lea, în cadrul primei traduceri englezeşti a Noului Testament, care data în linii mari din secolul al XIV-lea, Iisus este desemnat pentru prima dată prin termenul de jew. Etimologia cuvântului jew în engleză nu lasă nici o îndoială asupra faptului că în secolul al XVIII-lea a fost importat direct din latinescul Iudaean, din Vulgata [17].

Manuscrisele dintre secolele al IV-lea şi al XVIII-lea trasează cu precizie evoluţia cuvântului Iudaean în limba engleză. Aceste manuscrise dovedesc că, de-a lungul istoriei sale, limba engleză a cunoscut un mare număr de echivalente ale cuvântului jew. După latinescul Iudaeus, până la englezescul modern jew, întâlnim succesiv: Gyu, Giu, Iu, Iuu, Ienu, Ieuy, Iwe, Iow, Iewe, Ieue, leue, Iue, Ive, lew şi, în final, abia în secolul al XVIII-lea, Jew.

Pentru plural, întâlnim Giwis, Giws, Gywes, Giwes, Geus, Inys, Iows, Iouis, Iews şi, în final, tot în secolul al XVIII-lea, Jews. În secolul al XVIII-lea, presele tipografice progresaseră mult, astfel că s-au imprimat tiraje enorme din Noul Testament. Deşi permanent revizuite, aceste ediţii s-au bazat tot timpul pe prima ediţie în limba profană, din secolul al XIV-lea. Distribuţia s-a făcut în toată lumea anglofonă şi numeroase familii care nu avuseseră niciodată o Biblie şi-au putut procura un exemplar redactat în limba lor cea de toate zilele. Cuvântul jew apare pentru prima dată în această ediţie revizuită a Bibliei. Graţie importanţei excepţionale a tirajului, forma Jew a sfârşit prin a se impune definitiv [18].

După cum se ştie, ne asigură B. Freedman, ediţiile cele mai cunoscute din Noul Testament în engleză suntRheims (Douai) Edition şi King James Authorized Edition (1582) în care, după cum am spus, cuvântul Jewnu se găseşte. De asemenea, în cadrul primei traduceri în engleză a Noului Testament (King James Authorized Edition din 1611), încă nu găsim cuvântul Jew. Acest cuvânt nu îşi va face apariţia decât în cele două ediţii revizuite, cele mai cunoscute, din secolul al XVIII-lea. Un număr incalculabil de exemplare din aceste ediţii circulă printre feţele bisericeşti şi laicii din lumea anglofonă. Foarte puţini sunt, însă, aceia care cunosc şi se preocupă de etimologia exactă a cuvântului Jew, pe care îl descoperă pentru prima dată şi îl acceptă în mod foarte natural ca traducere oficială a latinescului Iudaeus şi a grecescului ioudaiwv. Pentru cei mai mulţi, era vorba pur şi simplu de un cuvânt nou. Când aţi studiat latina la şcoală, vi s-a spus că litera „I“, la începutul cuvântului, se pronunţă ca yod fonetic, de exemplu ca prima literă din cuvântul „yacht“. Adesea el va fi reprezentat prin litera „J“ în loc de „I“, pentru a marca astfel diferenţa de pronunţare. Astfel, „I“ iniţial de la Iudaeus se pronunţă ca „Y“ de la „yacht“. Or, toate formele englezeşti ale lui Jew, anterioare secolului al XVIII-lea, inclusiv cele care începeau cu literele „Gi“ sau „Ge“, se pronunţau cu yod la începutul cuvântului. Pronunţia actuală a cuvântului Jew (DJOUUU), datează din secolul al XVIII-lea. Înainte se pronunţa (YOUUU).

Cuvântul german Jude, YOU-DE, este fidel pronunţiei latine. Prima silabă a cuvântului german Jud-e se pronunţă exact ca prima silabă din latinescul Iud-aeus. Cuvântul german Jude rezultă din contracţia latinescului Iudaeus, ca şi cuvântul englezesc Jew, rezultat din contracţia pe care popoarele anglo-saxone au impus-o latinescului Iudaeus.

După cum ştiţi, limba engleză este în mare parte compusă din cuvinte împrumutate din limbi străine. După adoptarea lor de către engleză, aceste cuvinte străine au suferit diverse adaptări şi contracţii ortografice, pentru a le face mai uşor de pronunţat în cadrul sistemului fonetic englezesc. Acest procedeu de adoptare şi, apoi, adaptare a cuvintelor străine este la originea multor cuvinte noi, de exemplu cuvântulcab, care vine din francezul „cabriolet“ [19]. Putem găsi mii de exemple precum acesta. Bănuiesc că deja aveţi câteva zeci pe vârful buzelor. Prin acest procedeu natural de adoptare-adaptare, latinescul Iudaeus şi grecescul ioudaiwv au sfârşit prin a da cuvântul Jew pe care îl cunoaştem. Astfel, anglofonii au fost nevoiţi să se bată vreme de 14 secole înainte de a găsi pronunţia şi ortografia care le convine, pentru adopţia latinescului Iudaeus. Cuvintele Iudaeus şi ioudaiwv nu se pot pronunţa cu uşurinţă în engleză, din care cauză a trebuit construit un nou cuvânt. Ca o ultimă confirmare, Freedman citează ediţia Wyclife a Biblieide la 1380, prima traducere a Vulgatei în engleză. În această ediţie, Iisus Hristos este desemnat ca „unul dintre Iewes“, întrucât aceasta era versiunea engleză a latinescului Iudaeus în secolul al XIV-lea, şi se pronunţa „HHHYOU-WIII“. Pentru versetul din Ioan, 19, 19, în această ediţie citim: „Ihesus of nazareth kyng of the Iewes“. Înaintea secolului al XIV-lea, limba engleză se dotase cu un mare număr de cuvinte anglo-saxone, între care cuvântul kyng, care avea aceeaşi semnificaţie ca latinescul rex şi grecesculbasileuv, adică aceea de „şef de trib“. Ediţia Tindale a Noului Testament, publicată în engleză la 1525, îl prezintă pe Iisus Hristos ca „unul dintre Iewes“. Ediţia Coverdale, publicată în 1535, încă îl descrie ca „unul dintre Iewes“ şi traduce pe Ioan, 19, 19 prin: „Iesus the Nazareth, kynge of the Iewes“. În ediţia din Geneva, publicată de la 1540 la 1557, Iisus este numit „unul dintre Iewes“. În ediţia King James, publicată de la 1604 la 1611, cunoscută şi sub numele de Versiune Autorizată, Iisus este încă descris ca „unul dintre Iewes“ [20]. Fiecare dintre aceste forme ale latinescului Iudaeus este aceea folosită la data diferitelor traduceri.

3. Sensurile derivate ale cuvântului „jidanLives of Hitler's Jewish Soldiers

Dacă cuvintele „jidan“ şi „iudeen“ ar fi desemnat acelaşi lucru, cum ar fi trebuit să fie cazul dacă s-ar fi bazat numai pe etimologiile respective, puteţi fi sigur că nu m-aş fi lansat în aceste fastidioase consideraţii, folosirea unuia sau a celuilalt, pentru a-l desemna pe Iisus Hristos, fiindu-mi perfect egală. Iată, însă că, în spiritul oamenilor, ceea ce spune cuvântul „judeen“ şi ceea ce spune cuvântul „jidan“ („juif“ în franceză, „jew“ în engleză, „jude“ în germană etc.) reprezintă două idei la fel de depărtate una de cealaltă precum albul de negru. Cuvântul „jidan“ nu este niciodată considerat sinonim al cuvântului „judeen“, nici „judeen“ ca sinonim al cuvântului „jidan“. După cum am văzut, atunci când, în secolul al XVIII-lea, cuvântul „jidan“ (jew) a fost introdus în limba engleză, singura lui semnificaţie a fost aceea de „judeen“. De-a lungul secolelor XVIII, XIX şi XX, un grup internaţional de presiune, foarte bine organizat şi finanţat, a generat un sens derivat al cuvântului „jidan“. Profund grefat în spiritul oamenilor, acest sens derivat nu are nimic de-a face cu sensul pe care cuvântul „jidan“ (jew, juif, jude etc.) îl avea în secolul al XVIII-lea. Acest sens nou este rezultatul unei deformaţii calculate. Sensul derivat al cuvântului „jidan“ are astăzi tot atâtea puncte comune cu sensul său iniţial câte are cuvântul coca, de exemplu, cu sensul iniţial al cuvântului coca; sau, pentru a mai da un exemplu, cuvântul camel are şi el tot atâtea puncte comune cu sensul iniţial al cuvântului camel[21]. Sensul derivat al cuvântului Coca corespunde unei băuturi gazoase, în vreme ce sensul lui iniţial era un arbust din America de Sud. Tot aşa, sensul iniţial al cuvântului camel corespunde simpaticului animal cu două cocoaşe, din deşert, cum se numeşte cămila pe englezeşte, fără nici o legătură cu ţigaretele care au fost botezate astfel.

Sensul derivat al cuvintelor devansează, depăşeşte şi înlocuieşte adesea sensul iniţial al acestora. Iată unde s-a ajuns ca rezultat al sumelor astronomice de bani cheltuiţi în campanii publicitare de anvergură mondială. Dacă cineva spune unui prieten „Dă-mi, te rog, un Camel“, acesta nu se va duce să caute o cămilă. Dacă cerem o Coca, nu ni se va aduce arbustul din America de Sud, ci băutura cu care omenirea se otrăveşte la foc mai mic sau mai mare. Astfel, în spiritul oamenilor, sensurile derivate ale cuvintelor ajung să eclipseze sensurile lor iniţiale. Sensul derivat al cuvântului jidan (jew, juif, jude, etc.) a eclipsat total sensul iniţial al acestuia, atunci când, în secolul al XVIII-lea, cuvântul respectiv a fost introdus în engleză. Fenomenele de acest fel nu sunt deloc excepţionale. Dimpotrivă. Curtea Supremă a Statelor Unite a recunoscut validitatea sensurilor derivate ale cuvintelor. Instanţa noastră juridică supremă este la originea legii după care „sensurile derivate ale cuvintelor pot câştiga un drept de supremaţie sau prioritate în raport cu definiţiile din dicţionare“. Vreme de trei secole, o campanie mondială bine finanţată şi reglată pe ziarele şi mijloacele (dez)informatoare din întreaga lume a dezvoltat sensul secundar al cuvântului „jidan“, care a sfârşit prin a suprima sensul iniţial şi corect al acestuia.

Pe acest teren minat, unii specialiști, inclusiv profesori universitari, povestesc cum i-au rugat un prieten sau altul să nu le mai spună „jidan“, ci „evreu“ [22].

Nici măcar o singură persoană în întreaga lume anglofonă nu mai foloseşte astăzi cuvintele de „jidan“ (jew) şi „judeen“ cu sensul lor literal iniţial, care era unicul lor sens în secolul al XVIII-lea. În spiritul oamenilor, cuvântul „jidan“ face acum referinţă la un ansamblu de cinci teorii admise tacit și în mod universal:

  1. „Jidanul“ este o persoană care profesează religia numită iudaism.
  2. „Jidanul“ este o persoană aparţinând grupului rasial din jurul vechilor semiţi.
  3. „Jidanul“ este o persoană ai cărei strămoşi au aparţinut popoarelor din timpurile biblice, de exemplu, izraeliţii, evreii, iudeii şi alţii, din zona geografică a Palestinei.
  4. „Jidanul“ este o persoană care beneficiază prin chiar originea ei de un fel de alegere divină şi care prezintă prin chiar istoria ei caracteristicile culturale superioare, de care alte rase sau popoare sunt lipsite.
  5. „Jidanul“ este „jidanul“ atât prin rasa, cât şi prin religia, respectiv identitatea lui naţională [23].

Se întâmplă, însă, că termenul de „jidan“ este cauza principală a confuziilor recente care se observă în spiritele creştinilor, cu privire la principiile fundamentale ale credinţei creştine. Aceasta este cauza principală a însăşi stingerii şi viitoarei posibile dispariţii a credinţei creştine.

Totuşi, vă rog să notaţi: toate subînţelesurile care se ascund în spatele cuvântului „Jidanul“ (Juif Jew, Judeetc.) sunt replasate treptat, în justa lor perspectivă, de către un număr din ce în ce mai mare de creştini din această ţară (Statele Unite)…

Creştinii în cauză ştiu foarte bine că aceste subînţelesuri sunt în contradicţie flagrantă cu anumite fapte istorice absolut sigure. De mai multă vreme, creştinii, care nu mai suportă să fie cotaţi drept ultimii imbecili de pe faţa pământului, consideră că cei care îi droghează duminecă de duminecă cu minciuni de genul „Iisus Hristos a fost jidan“, „Fecioara Maria a fost o jidoavcă“ sunt chiar preoţii şi ierarhii Bisericii, care l-au trădat pe Hristos şi lucrează „oițele“ credule în foile de viţă ale minciunii, mai exact ale Părintelui acesteia, după cum s-a exprimat Mântuitorul. Tot mai mulţi creştini înţeleg că ierarhii şi clerul trădător sau

incompetent i-au trecut printr-o adevărată spălare de creieri, bombardându-i sistematic cu mesaje de genul „Hristos a fost jidan, deci înţelegeţi…“. Creştinii nu mai vor din partea ierarhilor şi a preoţimii decât un singur şi unic lucru: „Adevărul, tot adevărul, numai adevărul“. Astăzi este de cea mai mare importanţă şi urgenţă ca preoţimea şi ierarhii să spună creştinilor ceea ce trebuia să le spună de mult, întrucât, dintre toate grupurile religioase din lume, creştinii sunt cel mai puţin informaţi cu privire la aceste chestiuni care îi privesc îndeaproape… Ierarhia eclesiastică a făcut oare unele jonglerii cu adevărul? Lucrul este evident!

Creştinii inteligenţi şi cultivaţi nu pot admite drept cuvânt de evanghelie afirmaţia lipsită de fundament după care, pe timpul vieţii sale, în Iudeea, Iisus Hristos ar fi aparţinut unui grup care practica cultul religios cunoscut astăzi sub numele de „iudaism“. De asemenea, creştinii inteligenţi şi cultivaţi nu

cred că, în timpul vieţii sale pe pământ, Iisus Hristos ar fi aparţinut aceleiaşi comunităţi rasiale ca majoritatea „jidanilor“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi), nici că aceşti „jidani“ contemporani (pretinşi sau auto-proclamaţi) sunt descendenţii acelui popor care trăia în Iudeea, căruia i-a aparţinut Iisus Hristos. Creştinii inteligenţi şi cultivaţi nu cred că ambianţa culturală în care a trăit Iisus Hristos pe timpul scurtei sale vieţi pe pământ, şi care se reflectă în învăţământul Său, a avut vreun punct comun cu caracteristicile culturale ale „jidanilor“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi ca atare). Creştinii inteligenţi şi cultivaţi refuză să creadă că rasa, religia, naţionalitatea şi cultura lui Iisus Hristos, pe de o parte, şi rasa, religia,

naţionalitatea şi cultura „jidanilor“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi), pe de altă parte, ar avea la origine aceeaşi matrice stilistică sau cel puţin o simplă similitudine de acest fel, cum ar spune Lucian Blaga.

Decepţia, dezgustul, mâhnirea şi mânia creştinilor înşelaţi de Biserică este mult mai ameninţătoare decât îşi imaginează ierarhia acesteia. Nedemna ierarhie bisericească îşi va da seama

curând că adevărul nu se confundă cu nebunia, nici cu ignoranţa, el fiind o binecuvântare. Din ce în ce mai intens şi mai hotărâți, creştinii inteligenţi şi cultivaţi sunt în căutarea relaţiei veritabile care există între locuitorii Iudeei epocii lui Hristos şi „jidanii“ (pretinşi sau auto-proclamaţi) din lumea actuală. Creştinii inteligenţi şi cultivaţi vor ca ierarhia eclesiastică să le spună tot ce ştie ea despre contextul rasial, naţional şi cultural al „jidanilor“ (pretinşi sau autoproclamaţi) din lumea contemporană şi pe ce se bazează ierarhia bisericească pentru a afirma că contextul rasial, naţional şi religios al „jidanilor“ de azi (pretinşi sau autoproclamaţi) este acelaşi cu cel pe care l-a cunoscut Mântuitorul în viaţa Sa pe pământ. Creştinii inteligenţi şi culţi ştiu foarte bine că mitul după care „jidanii“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi) ar fi descendenţii Iudeenilor, printre care a trăit Mântuitorul, este fals şi bun de aruncat la pubela istoriei… De asemenea, creştinii au înţeles şi înţeleg din ce în ce mai bine de ce „jidanii“ au cheltuit sume colosale, vreme de secole, pentru a impune ficţiunea că „Iisus Hristos a fost jidan“, în sensul derivat al cuvântului. Creştinii sunt din ce în ce mai conştienţi de avantajele economice şi politice de care „jidanii“ profită pe baza ficţiunii că „Mântuitorul a fost jidan“ în sensul derivat al cuvântului. Creştinii au înţeles că „jidanii“ vor să ne facă să credem că ei ar avea numeroase afinităţi cu Iisus Hristos, fondatorul religiei noastre. Creştinii înţeleg interesul pe care îl au „jidanii“ de a întreţine în permanenţă aceste ficţiuni în spiritele noilor generaţii creştineşti. Se înţelege că pretenţia „jidanilor“ de a fi considerați „aleşi ai lui Dumnezeu“ este un tupeu şi o obrăznicie fără margini, pe care creştinii întregi la minte o resping cu scârbă şi dispreţ.

Cât despre originea cuvântului hebrew, aclimatizat în românește „evreu“, renumitul istoric jidan Josef Kastein expune o origine mai domestică, dar cu vigoare competentă: «The nations they encountered called them the people „from the other side“ of the river. The Hebrew for „the other side“ is ’eber. Those who hailed from the other side were ’Ibrim, or in English, „Hebrews“. These migrations occurred about the beginning of 2.000 B.C.»: «Neamurile cu care s-au întâlnit i-au numit poporul „de pe celălalt mal“. Formula ebraică pentru cealaltă parte este „’eber“. Cei care erau de pe această cealaltă parte erau „’ibrim“, sau în engleză „Hebrew“. Aceste migrații au avut loc cam prin 2.000 î.e.n.» [24]. Așadar, de la așa-numitele triburi „Habiru“ – unde înseamnă „Habiru“ nomad –, de la un pretins nepot Heber la triburile „de pe cealaltă parte“ a râului, explicația etimologică mai simplă și mai plauzibilă a dat-o tot un jidan pe care lichelele de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române nu au cum să-l mai combată, fiindcă a fost mai deștept, mai onest și mai vertical decât ei – Josef Kastein – și nici escrocii și agresivii holocaustiști M. K. Katz, Radu Ioanid, Michael Shafir, Muya Benjamin, Efraim Zuroff și celelalte lifte de aceeași teapă nu mai au „drept la replică“.Andrew Hitchckok - The Synagogue of Satan

 4. Evoluţia epurării textului biblic de cuvântul „jidan“

Presiunea jidănească a făcut ravagii și în istoria literară și bisericească română. În mod cert, termenul cel mai uzitat în urmă cu două-trei veacuri a fost cuvântul „jidan“, preluat pe filieră germană, întrucât relațiile comerciale cu landurile germane se stabiliseră temeinic în Evul Mediu târziu. Astfel, se știe că strada Lipscani din București își trage numele de la micii comercianți cu legături sau  chiar veniți – iar aceștia „veniți“ ar fi putut fi jidani, fiindcă ei se ocupau, îndeobște, cu traficarea mărfurilor – de la Lipsca, denumirea medievală românească a orașului Leipzig. Deci, „lipscanii“ erau comercianții care aduceau mărfuri germane din Leipzig și, în mod evident, au adus cu ei și cuvântul german Das Jüden, adică pe românește „jidanii“. Fiind primul folosit în ordine cronologică, este normal că apare primul și în textele bisericești. Elocventă este substituția intervenită în modul de traducere și de redactare a Bibliei. Voi exemplifica anomalia prin două versete dinFacerea/Geneza, dar e de așteptat ca ea să apară și în alte versete, precum și în alte cărți ale Bibliei.

Astfel, în Biblia de la București, ediția Șerban Cantacuzino, 1688, se găsește folosirea cuvântului „jidovii“:Facerea, 43, 31-32

  1. Și spălîndu-se pe obraz, ieșind afară, să conteni și zise: „Pune-ț pîine!“
  2. Și pusără lui sîngur, și lor deosebi, și eghiptenilor ce mînca cu el, osebi, pentru că nu putea eghiptenii a mînca cujidovii pîine, că scîrbă iaste la eghipteni tot păstoritul de oi.

După circa un secol, a intervenit modificarea:

În Biblia vulgata, Blaj, 1760-1761, tradusă de Petru Pavel Aron, editată în 2005 conform textului original, apare cuvântul „ovreaii“: Facerea, 43, 31-32

  1. Și iarăși, deacă ș-au spălat fața, ieșind, s-au contenit și au zis: „Puneți pâni!“
  2. Carele puindu-să, de osăbi lui Iosif și de osebi fraților și eghipteanilor carii mânca împreună de osebi (că nu-i slobod eghipteanilor a mânca cu ovreaii și li să părea a fi pângărit acel fealiu de ospățu),…

După aproape trei decenii, se „evreizează“ textul.

În Biblia de la Blaj, 1795: Facerea, 43, 31-32

  1. Și, spălându-și fața sa, au încetat și au zis: Puneți pâini…
  2. Și au pus lui singur, și lor deosebi, și eghipteanilor celor ce împreună cu el mânca, deosebi, pentru că nu putea eghipteanii mânca pâine cu evreii, că scârbă easte eghipteanilor de tot păstoriul de oi.

Prin aceasta s-a rupt zăgazul și s-a dat drumul la „evrei“.

Biblia de la București, Ediția Gala Galaction, 1939: Facerea, 43, 31-32

  1. După aceea s’a spălat pe obraz şi a ieşit afară şi stăpânindu-şi firea a poruncit: „Puneţi masa!“
  2. Şi i-au pus lui bucate deosebi, şi lor deosebi şi Egiptenilor care mâncau cu el iarăşi deosebi, fiindcă Egiptenii nu pot să mănânce împreună cu Evreii, căci aceasta este urîciune la Egipteni.

The King James Bible, August, 1989: Genesis, 43, 31-32

43:31 And he washed his face, and went out, and refrained himself, and said, Set on bread.

43:32 And they set on for him by himself, and for them by themselves, and for the Egyptians, which

did eat with him, by themselves: because the Egyptians might not eat bread with the Hebrews; for

that is an abomination unto the Egyptians.

Biblia tipărită în 2001, după ediția Cornilescu, 43, 31-32

  1. Şi şi-a spălat faţa şi a ieşit şi s-a stăpânit şi a zis: „Puneţi pâine!“
  2. Şi lui i-au pus deoparte, şi lor deoparte, şi pentru egiptenii care mâncau cu el deoparte; pentru că egiptenii nu pot mânca pâine împreună cu evreii, pentru că aceasta este o urâciune pentru egipteni.

Întrucât Vaticanul s-a jidănit de mult, s-a introdus și în textul latin cuvântul Hebraeis, deși trebuia folosit, consecvent istoric, numai termenul Judaeis.

Biblia în limba latină, ediție a Universitätsbibliothek Freiburg im Breisgau, 43,31-32Florin Matrescu - Holocaustul rosu, vol. 1

43:31 rursusque lota facie egressus continuit se et ait ponite panes

43:32 quibus adpositis seorsum Ioseph et seorsum fratribus Aegyptiis quoque qui

vescebantur simul seorsum inlicitum est enim Aegyptiis comedere cumHebraeis et

profanum putant huiuscemodi convivium.

Ulterior, cum am mai spus, au fost modificate și textele liturgice, prin extirparea din ele a pasajelor în care îi vorbeau de rău pe jidani!

5.  Prezența sau eliminarea cuvântului „jidan“ din dicționare

Iată ce putem citi, de exemplu, în Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana (Bucuresci, 1871):

JIDOVESCE, adv., d’in jidovescu,-a, adj., judæus, d’in jidovu,-a, adj. s.,judæus = judanu, de unde si: jidovia, s. f., calitate de jidovu; jidovime, s. f., mulțime de jidovi, totu dejidovi; jidovismu, s. m. judanismu, religione si datine alle jidoviloru; jidova si jidovoica, s. f., mulierejudanesca; — tote aceste forme su fedosi strainisimi, a nome slavisimi, in loculu caroru-a cauta se figuredie formele popularie, bene stabilite si de pura romanitate: judanu,-a = (jidovu-jidova), judanesce = (jidovescu), judania = (jidovia), judanime = (jiidovime), judanismu = (jidovismu) etc.

JIDOVESCU, jidovia, jidovime, jidovismu, jidova, jidovoica,

jidovu; vedi jidovesce.

În dicționarul Laurianu-Massimu, termenii de evreu, iudeu, israelit nu figurează. În consecință, nu găsim nici termenii derivați din aceștia.

  1. Dicționarul universal al limbei române/DULR, al lui Lazăr Șăineanu, ediția a VI-a, Editura „Scrisul Românesc“ S. A., 1929, – menționează:

jidan m. – alt nume dat evreului. [Slav. JID, iudeu].

  1. Dicționarul limbii românești/DLR, al lui Filaret Scriban, Institutul de Grafică „Presa bună”, 1939 – se menționează:

-jidán, -áncă s. (răd. jid din Jidov și sufixu -an, ca în bădăran; vsl. zidinț, zidț, und. Zsidó, lat. Judæus, vgr. Iudaios. V. jidov, judă). judeu, Evreu, Semit originar din Palestina. Fig. Om fricos.

Cămătar feroce: cămătaru Shylock al lui Shakespeare e tipu Jidanului. În Munt. est și Mold. sud se uzitează femininu Jidoafcă, în nord Jidancă. Jidan și Jidov îs epitete pline de dispreț. Și mai pline de dispreț îs Hárhar, iúcman, iudă, Párhal. Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana straine prin originea sau forma loru, cum și celle de origine indouiosa. Dupa insarcinarea data de Societatea Academică Romana, elaboratu ca proiectu de A. T. Laurianu și J. C. Massimu. Bucuresci, Noua Typographia a laboratoriloru romani, 19 strada Academiei 19. 1971. (584 de pagini).

Ambele intrări figurează la pagina 333.

Tarhón, Tîrtán ș.a. Jidanului îi place să-i zică Evreu, sau Israelit.

Romînu-i mai zice și cîne.

În 1911 erau în Europa 8.853.599 de jidanț, dintre care în Rusia 5.211.805, în Germania 600.862, în foasta Austro-Ungarie 2.076.388, în Francia 100.000, în Italia 35.617, în Spania 2.500, în România veche 266.653 (în realitate trebuie să fi fost aproape 500.000), în Turcia aproape 106.978, în Portugalia 1.200, în Suedia 32.012, în Serbia 5.729, în Bulgaria 37.653, în Elveția 12.366, în Grecia 8.350, în Danemarca 3.176, în Norvegia 641, în Belgia 15.000, în Anglia 237.860. Restu, pînă la vreo 14.000.000, trăiesc în America (Statele Unite și Argentina) și în celelalte continente. V. cahal, francmason.

  1. Dicționarul limbii române literare contemporane DLRLC, Editura Academiei R. P. R, 1955-1957 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…
  2. În Dicționarul enciclopedic romîn/român/DER (în vol. I-II, apare cuvântul „romîn“, ortografiat după Îndreptaruldin 1953 – dar în vol. III-IV, apare forma „român“, și pe copertă și pe cotor!), apărut sub egida Academiei R.P.R., elaborat sub președinția academicianului Athanasie Joja și având drept coordonator principal pe prof. univ. dr. D. Macrea – Editura Politică, 1962-1966, nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…

Era firesc, deoarece eram în plin jidano-bolșevism; eram sub tutela institutului „Jidanov“ – cum se exprima „greșit“ George Călinescu, care se prefăcea că aşa îi ştie el numele politrucului care dădea lecţii românilor, timorându-i pe studenţii de la curs, dintre care unul s-a grăbit, speriat, să-i șoptească la ureche profesorului numele corect: „Jdanov, tovarășe profesor“!

  1. Dicționarul limbii romîne moderne/DLRM, elaborat de Institutul de Lingvistică din București, al Academiei R.P.R., sub direcția prof. univ. dr. D. Macrea, în 1958 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…
  2. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX ’75, autor fiind Institutul de Lingvistică din București, sub egida Academiei R.S.R., 1975 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993) – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație…
  3. Dicționarul limbii române contemporane/DLRC, Editura Științifică și Enciclopedică, coordonat de Vasile Breban, 1980 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…
  4. Dicționarul de neologisme, autori Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei R.S.R., 1986 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici vreo explicație sau comentariu… O explicație – sau, mai degrabă o scuză – ar fi că dicționarul este de neologisme, iar cuvântul „jidan“ este „vechi“. Dar, cum s-a mai arătat, acest dicționar este copiat după Larousse, și conține toți termenii de acolo, inclusiv aberația numită „xenofobie“, disecată de Alexandra-Iulia Zărnescu [25].
  5. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX ’96, ediția I, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, sub egida Academiei Române, 1996 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Pop. și peior.) Evreu. – Jid (reg. „evreu“   b n< sl.) + suf. -an.

  1. Dicționarul explicativ al limbii române, DEX ’98, ediția a doua, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, sub egida Academiei Române, 1998 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Pop. și peior.) Evreu. – Jid (reg. „evreu“ < sl.) + suf. -an.

  1. Micul dicționar academic/MDA, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Editura Univers Enciclopedic 2002 – se menționează:
  2. jidán s. m. [At: NEGRUZZI, S. I, 324 / V: (reg.) jâdan, judan/ Pl: jidani / E: jid + -an] 1. (Pop.; prt.) Evreu.holohoax-brainwashing-children
  3. (Prt.) Termen injurios la adresa evreilor.
  4. (Pop.; îs) jidan botezat creștin, cu apucături rele.
  5. (Pop.; îe) A avea cap de jidan, a umbla cu înșelăciuni.
  6. (Pop.; îe) Parcă se bat jidanii la gura lui se spune despre

cineva care vorbește repede și nedeslușit.

  1. (Pop.; îe) Când vor ieși jidanii la seceră? Niciodată.
  2. (Ent.; reg.) Jidov (8).
  3. (Orn.) Corb-de-noapte.

În mode evident, filologilor de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ le-a revenit curajul și spiritul patriotic de apărare a limbii române. Dar, din păcate, acest fapt nu a durat mult!

  1. Dicționar ortografic al limbii române/DOLR, colectiv, Ed. LITERA Internațional, 2002 – se menționează (fără explicație/comentariu):

– jidán s. m., pl. jidáni.

  1. Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române/DOOM, ediția a II-a, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Ed. Univers Enciclopedic, 2005 – se menționează (fără explicație/comentariu):

– jidán (fam.) s. m., pl. jidáni.

  1. Dicționar de argou al limbii române/DAL/DALR, autor George Volceanov, Editura Niculescu, 2007 – se menționează:

– jidan, jidani s. m. 1. (pop., peior.) evreu. 2. afacerist lipsit de scrupule.

  1. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX 2009, ediția a II-a (revizuită și adăugită), autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Ed. Univers Enciclopedic GOLD, 2009 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Fam.) Evreu. – Jid (reg. „evreu” < sl.) + suf. -an.

  1. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX 2012, ediția a II-a (revizuită și adăugită), autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Editura Univers Enciclopedic GOLD, 2012 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Fam.) Evreu. – Jid (reg. „evreu” < sl.) + suf. -an.

  1. Dicționar enciclopedic român (4 volume, 1962-1966), Editura Politică, dar sub egida Academiei R. P. R. (redactat de zeci de autori, președintele Comitetului principal de redacție fiind acad.

Athanase Joja).

Termenul de jidan este inexistent, fără explicații sau comentarii. Explicația este, totuși, că era sfârșitul etapei jidano-bolșevice, zise pentru mascare „staliniste“, și jidanii aveau să rămână puternici la conducerea țării încă multă vreme!

În schimb, găsim pluralul „evrei“ (fără singularul evreu): „denumire generală dată populațiilor de religie iudaică (mozaică), descendente din vechii locuitori ai Palestinei și din alte populații care, în cursul evului mediu, au adoptat iudaismul (…) În majoritate, aceste populații vorbesc astăzi limba popoarelor în sînul cărora trăiesc, iar o parte limba idiș. Peste 2.000.000 de e. (1963) trăiesc în Israel și vorbesc limba ivrit“.

În același dicționar găsim termenul „Israel“, dar numai cu referire la statul actual, care poartă acest nume, sau la statul din antichitate, care a purtat același nume și care, în urma cuceririi de către Asirieni (722, î. e. n.) a dispărut. De asemenea, găsim termenul „Iudeea“ („vechi stat sclavagist din sudul Palestinei“; etc.) Nu găsim nici un cuvânt despre tribul sau poporul numit Israel, nici cu privire la tribul sau poporul Iudeu. Explicațiile care ni se dau folosesc cuvântul „iudaism“, fără însă ca acest termen să fie el însuși explicat, în cadrul unei intrări separate. O astfel de intrare este, însă, rezervată cuvântului „mozaism“, explicat pe o coloană de 46 de rânduri. Ni se spune că este vorba de o „religie monoteistă răspândită printre evrei“ (cu alte cuvinte nu și printre iudei, izraeliți ori alte triburi sau popoare, ceea ce ar fi fals), că m. „este religie de stat în Israel“(ul actual) și că „se mai numește (și) iudaism“. Acest ultim “și“ lipsește, deși pentru mai buna înțelegere a explicației mozaismului el este necesar.

Fără să se spună clar, ideea care se desprinde este că mozaismul și iudaismul sunt termeni sinonimi, ceea ce este fals din multiple puncte de vedere. Operă sau creație a lui Moise, care fusese școlit de Yahve în persoană, mozaismul era de mult mort și îngropat pe vremea lui Hristos (aproximativ 2.000 de ani după Moise). Cum a putut acest mozaism să reapară după încă aproape 2.000 de ani, în zilele noastre? Mister! Misterul este încă accentuat de pseudo-explicațiile destinate să creeze și să întrețină confuzia: cele 46 de rânduri (34 de caractere pe rând) vorbesc despre Moise, Mesia, preoții leviți, Pentateuh, farisei, esenieni, saduchei, Talmud, Maimonide etc., impresia generală fiind că s-a dorit nu luminarea cititorului, ci prostirea acestuia. De altfel, după cum a prezentat Freedman [26] Talmudul demascat al lui Pranaitis, ne-jidovul care, pentru cultura lui generală, încearcă să lămurească aceste lucruri, merită moartea [27]!

  1. Cartier dicționar enciclopedic, ediția a V-a revizuită și actualizată (98.000 de definiții), ed. Cartier, București 2004, omite cuvântul „jidan“, prezentând superficial și confuz termenii de evreu, evreică, evreiesc, israelit (nu și „Israel“), iudă, iudeu, iudaic, iudaism, acesta de pe urmă fiind confundat cu mozaismul.
  2. Noul dicționar universal al limbii române, ediția a treia, autori Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu și Victoria Zăstroiu, Editura Litera Internațional, 2009, conține, spre cinstea autorilor, multe intrări ale cuvântului jidan și ale derivatelor sale, la pag. 776, și e mai mare dragul să le prezint:

jidán, jidani m. (pop.) evreu: măi jidane, măi jupîne, nu-i schimba calul cu mine? POP. [Din sl. židŭ „iudeu“ + –an].Fig. 62. Edwin Black - The Transfer Agreement

jidáncă, jidance f. (pop.) evreică: acolo-n vale la priloage, țin orînda trei jidance. POP.; (și: jidaucă) [Jidan + –].

jidăncúță, jidăncuțe f. 1. Evreică tînără și frumoasă; 2. (artic.) numele unui joc cu lăutari. [Jidancă + –uță].

jidănésc, ~ești, jidăneáscă, ~ești a. (pop.) evreiesc. [Jidan + –esc].

jidănéște adv. 1. în felul evreilor; 2. în limba evreiască. [Jidan + –eşte].

jidăníme f. mulţime de jidani; jidovime, evreime. [Jidan + –ime].

jidov, jidovi m. 1. Evreu: cum, tu fiind jidov, de la mine ceri să bei?VARL.; jidovul rătăcitor, personaj din legendele medievale condamnat să rătăcească fiindcă l-a insultat pe Isus (sic): pedeapsa jidovului rătăcitor. OD.; 2. (pop.) uriaș; de când cu jidovii și cu tătarii, din vechime, cu mult timp în urmă. [Din sl. židovinŭ].

jidovésc, ~ești, jidoveáscă, ~ești a. 1. Iudaic, evreiesc> cinci cărți ale lui Moisi prorocul…, scoase den limba jidovească. PALIA; de cînd porți caftan jidovesc? EM.; obiceiuri jidovești; 2. (pop.) uriaș: din nou se puse pe muncă…, muncă jidovească. ISP. . [Jidov + –esc].

jidoví, jidovesc vb. (refl.) a trece la iudaism: mulți dentru limbi… să jidoviia pentru frica jidovilor. BIBLIA. [Jidov + –i].

jidovíe f. (înv.) mozaism: ţîindu-să şi ei cu jidovia şi elinia, neputîndu-i întoarce cu cuvîntul, să apucă de feace minuni. DOS. [Jidov + –ie].

jidovime f. evreime, jidănime: acolo mergea mulțimea jidovimei de-ș mărturisia păcatele lor. ANTIM. [Jidov + –ime].

jidovínă, jidovine f. 1. Drum între două dealuri; 2. Surpătură la malul unei ape: eu miros friptura şi-mi pîndesc flăcăul într-o jidovină. NERG. [Jidov + –ină].

jidovít, ~iți, jidovită, ~e a. 1. Convertit la iudaism; 2. Cu mulţi evrei, condus de evrei: Austria e pe deplin jidovită. EM. [V. Jidovi].

Jidovíță, jidovițe f. (rar) evreică: i-a răspuns jidoviţa cea bătrînă. SAD. [Jidov + –iţă].

Totodată, deși este dicționarul cel mai bun pe această temă și, în genere, dintre toate din această categorie de dicționare „generaliste“, la viitoarea ediție autorii trebuie să completeze setul cu tema „jidan/i“ cu încă alte câteva cuvinte, care, spre surprinderea mea, le-au pierdut din vedere, fiindcă, probabil, s-au axat mai mult pe tema „jidov“, deși este mai puțin uzitată de români, fiindcă este de sorginte slavă. Este vorba de derivatele formate în spiritul limbii române: „jidăní, jidănesc, verb etc.“, „jidănít, ~ită, s. etc.“, „jidănísm, ~isme, s. m. etc.“, „jidănítate, s.f. etc.“ Ar mai putea exista şi altele, care mi-au scăpat mie. Să sperăm că la viitoarea ediție să fie completată prezentarea inclusiv cu aceste cuvinte, iar aceste definiții să aibă un caracter mai tautologic, fiindcă altfel nu se poate: „jidan = jidan; provenit din iudeu“; etc.

Evident, la termenii „jidan, ~i“ etimologia este greșită: și grafia și fonetica atestă indubitabil că provine, cum am relevat la început, din cuvântul german Das Jüden, și nu din slavul „židŭ „iudeu“ + –an“. În pofida acestor opțiuni filologice și conceptuale greșite, autorii au marele merit că au dovedit spirit patriotic, demnitate și curajul de a apăra limba română, spre deosebire de lichelele de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Mai trebuie să mai remarcăm un aspect foarte semnificativ. Colectivul de autori este format din doar 4 (patru) inși, deși dicționarul este imens: are 1872 de pagini de format mare, textul fiind cules cu un corp de literă de 8 și 9; dicționarul este tipărit în Italia; editura Litera internațional este privată. Deci, într-o acțiune a unor persoane particulare, a unui grup independent politic și financiar, se poate tipări o lucrare patriotică, științifică, obiectivă, care apără limba română – adică apără o valoare națională, parte esențială din patrimoniul național, deoarece este unul dintre elementele definitorii ale Poporului Român! Un dicționar – DEX-ul din ultima ediție – apărut sub egida Institutului de Lingvistică al Academiei Române este făcut de un colectiv uriaș de autori plătiți de stat – adică de noi, contribuabilii români –, și elimină cuvântul jidan, ~i“ și familia sa de forme flexionare, sau, cum s-a întâmplat la ultima ediție, introduc doar precizarea că este „peiorativ“, adică, practic, interzice utilizarea lui. În fond, prin această acțiune dicționarul, Institutului de Lingvistică și Academia Română atacă limba română la ordinul jidanilor holocaustiști: această acțiune a Institutului de Lingvistică al Academiei Române este un atentat la securitatea națională și intră sub incidența Codului penal. Dar cine să îi pedepsească? Statul, care a încăput pe mâna trădătorilor de neam?

Din păcate, acest dicționar valoros are și o mare hibă tehnică: vrând să văd cum este prezentată familia cuvântului „evreu/i“, am avut o mare surpriză neplăcută. De la cuvântul „electrobuz“, aflat la pagina 480, dicționarul trece direct la cuvântul „exorație“, aflat la pagina 513; am crezut că nu mai văd bine: am căutat prin preajmă, dar „evreii“ căutați nu erau pe nicăieri; explicația a venit după ce am mai răsfoit dicționarul, sperând să-i găsesc pe jidanii mei în altă parte: nu, lipsesc 33 de pagini! Treabă italienească de mântuială; e clar că acolo nu există controlul tehnic de calitate: c.t.c.-ul din Socialism!

6. Limba idiș – limba „națională“ a hazarilor

În sfârșit, Benjamin Freedman mai aduce un argument imbatabil privind termenul jidan și sorgintea hazarilor: limba vorbită de jidani nu este limba „ebraică“, ci limba idiș, care a fost limba hazarilor şi, apoi, a descendenţilor lor, aşchenazii, care au plecat cu ea în lume. Întrucât nu a existat un popor „ebraic“, nu a existat nici limba „ebraică“.

Since the conquest the Khazars by the Russians and the disappearance of the Khazars Kingdom the language of the Khazars is known as Yiddish. For about six centuries the so-called or self-styles ”Jews” of eastern Europe have referred to themselves while still resident in their native eastern European countries as ”Yiddish” by nationality. They identified themselves as ”Yiddish” rather than as Russian, Polish, Galician, Lithuanian, Rumanian, Hungarian or by the nation of which they were citizen. They also referred to the common language they all spoke as ”Yiddish” also. There are today in New York City as you know, my dear Dr. Goldstein, many ”Yiddish”  newspapers, ”Yiddish” theatres, and many other cultural organizations of so-called or self-styled ”Jews” from eastern Europe which are identified publicly by the word ”Yiddish” in their title.

            Before it became known as the ”Yiddish” language, the mother-tongue of the Khazars added many words to its limited ancient vocabulary as necessity required. These words were acquired from languages of its neighboring nations with whom they had political, social or economic relations. Languages of all nations add to their vocabularies in the same way. The Khazars adopted word to their requirements from the German, the Slavonic and the Baltic languages. The Khazars adopted a great number of words from the German language. The Germans had a much more advanced civilization than their Khazar neighbors and the Khazars sent their children to German schools and universities.

The  ”Yiddish” language in not a German dialect. Many people are led to believe so because ”Yiddish” has borrowed so many words from the German language“ [19]. «După cucerirea khazarilor de către ruși și dispariția regatului khazarilor, limba khazarilor este cunoscută ca idiș. Pentru aproximativ șase secole, așa-zișii sau autointitulații „jidani“ din Europa de Est s-au referit la ei înșiși pe când încă locuiau în țările lor est-europene de baștină, de naționalitate „idiș“. Ei s-au identificat mai degrabă ca fiind „idiș“, decât ca ruși, polonezi, galicieni, lituanieni, români, maghiari sau aparținând vreunei alte națiuni ai cărei cetățenie o aveau. Se refereau, de asemenea, la limba comună pe care o vorbeau cu toți tot ca „idiș“. Există astăzi în New York City, după cum știți, dragul meu Dr. Goldstein, multe ziare „idiș“, teatre „idiș“ și multe alte organizații culturale ale așa-numiților sau autointitulaților „jidani“ din Europa de Est care sunt identificate public de cuvântul „idiș“ în numele lor.

Înainte de a devenit cunoscut sub numele de limba „idiș“, limba-mamă a khazarilor a adăugat multe cuvinte străvechiului său vocabular limitat, precum a impus-o necesitatea. Aceste cuvinte au fost preluate din limbile națiunilor vecine cu care au avut relații politice, sociale sau economice. Limbile tuturor națiunilor contribuie la vocabularul lor în vreun fel. Khazarii au adoptat cuvinte după cum aveau nevoie din limbile germanice, slave și baltice. Khazarii au preluat un număr mare de cuvinte din limba germană. Germanii aveau o civilizație mult mai avansată decât vecinii lor khazari și khazarii și-au trimis copiii la școli și universități germane.

Limba „idiș“ nu este un dialect german. Mulți oameni sunt înclinați să creadă astfel pentru că „idiș“ a împrumutat atât de multe cuvinte din limba germană» [28].

Să ne amintim că Teatrul „Barașeum“ – acum numit Teatrul Evreiesc de Stat –, înființat de Radu Gyr, își joacă piesele de atunci și până în zilele noastre în limba idiș. Henry Ford și Kevin MacDonald au relevat că toți jidanii imigrați în S.U.A. din Europa – îndeosebi din Europa Centrală și de Est – vorbeau exclusiv idiș. Moses Rosen îl căina – cum am arătat anterior – pe jidanul comunist Şerban Leibovici că nu știa nici limba idiș, dar trebuia să meargă ca delegat la Congresul Modial Jidămesc de la Bruxelle, unde se vorbea numai în idiş! În cvasitotalitatea lor, toți jidanii sunt de origine (k)hazară și, deci vorbesc numai idiș, de vreme ce, în țările în care au imigrat, se prezentau ca fiind de „naționalitate idiș“!keep-calm-and-destroy-israel-13

7. Limba ivrit – o limbă artificială victorioasă

După înființarea șmecherită a statului Israel și însușirea abuzivă a denumirii „Israel“ – căci, normal, trebuia să-și zică Iudenland, întrucât jidanii-așchenazi nu au nici o legătură cu Biblia și cu Palestina –, jidanii sioniști ajunși la conducerea statului și-au pus problema creării unei națiuni, tot așa cum Mazzini își propusese să-i creeze pe italieni. Și, cum imigranții jidani veneau din circa o sută de țări de pe glob și vorbeau, pe grupuri, limbile țărilor din care emigraseră, s-a pus și problema înființării unei limbi oficiale, ca să se înțeleagă între ei.

Construită ca un fel de esperanto, limba ivrit a fost impusă prin ucaz și a fost însușită de toți jidanii care vin în Israel, ca să capete și ei un lustru de „iudei“. Prof. Ion Coja se numără, totuși, printre cercetătorii români cei mai versați în problema jidănească – care, din păcate, sunt și puțini. Școlit pe vremea când studierea aprofundată a marxism-leninismului era o condiție sine qua nonpentru promovarea examenelor și a avansării în carieră, s-a arătat sceptic față de proiectul izraelian privind introducerea „de sus“ a limbii ivrit; pentru că el știa, conform „teoriei materialismului dialectic și istoric, verificată de practica socială“, că trebuie pornit de la bază, de la popor, iar o limbă nu se introduce în popor așa ușor de parcă ai băga un ser în venă.

Dar să-i dăm cuvântul.

«La cursul său de lingvistică generală Alexandru Graur ținuse să comenteze inițiativa sionistă, a instituirii „limbii“ ivrit ca limbă a statului Israel, prevăzându-i eșecul! Cum printre studenții filologi se numărau prin anii ’50 mulți evrei, majoritatea vajnici comuniști, dar și sioniști în timpul liber, pot deduce că teoria „tovarășului academician“ nu le picase bine!… Probabil că haluțimii de atunci, printre care și d-l Meizeles, acasă învățau de zor ivritul, pregătindu-se de ALIA,  de plecarea în Israelul străbun… Îi vor fi purtat pică lui Alexandru Graur pentru demonstrația sa privind eșecul experimentului?!… Despre ce era vorba? Sionismul, ca mișcare evreiască naționalistă, și-a propus să le dea evreilor un spor de identitate națională, evreii fiind un popor care de mai multe secole nu avea o PATRIE, locuită majoritar de evrei, și nici o limbă proprie! Așa a apărut proiectul ISRAEL ÎN PALESTINA, realizat imediat după WW2, în 1948, dacă nu mă înșel! Noul stat a declarat ivritul ca limbă națională! Ce este ivritul? În mare măsură este o limbă artificială, pe care nimeni nu a vorbit-o ca limbă maternă până de curând! Este o adaptare la necesitățile lumii moderne a vechii limbi ebraice. Pe care n-o mai vorbea nimeni de sute de ani! Prin comparație, era cam cum ar fi dacă ne-am propune să înviem limba latină, cu anumite simplificări și cu o îmbogățire a vocabularului cu termeni noi sau cu sensuri noi. Când spun că nimeni nu mai vorbește o limbă asta înseamnă că nimeni nu mai folosește acea limbă ca limbă maternă! (…)

Alexandru Graur, cu argumentele sale, de teoretician al limbii, și cu o imparțialitate deplină, a susținut, a demonstrat la curs, dar și în scris, că experimentul IVRIT nesocotește câteva principii lingvistice elementare, abătându-se de la firescul lucrurilor. Limba este fenomenul cel mai social! Inițiativele indivizilor pot în foarte mică măsură modifica o limbă. Iar inițiativa unui individ sau a unui grup de indivizi de a propune unei largi comunități o limbă nouă este sortită, teoretic vorbind, eșecului! Nu are nici o șansă de reușită! Nu-mi mai aduc aminte exact care au fost argumentele scepticismului la adresa „experimentului ivrit“ pronunțat la cel mai înalt nivel academic al acelor ani ai tinereții noastre… Dar pot eu, oricând, formula câteva argumente, care decurg logic din teoria generală a limbii! (…) De regulă, adică în mod natural, o limbă există întâi în uzul mulțimilor, iar dintre cei ce o vorbesc unii se apucă și fac literatură, adică scriu în limba respectivă, unii scriu mai bine, alții mai rău, cu mai puțin talent, apare așadar o literatură în acea limbă, mai întâi una orală, apoi una scrisă, iar la urmă de tot se ivesc câțiva care scriu gramatica și dicționarul acelei limbi, bazându-se în primul rând pe literatura scrisă cu talentul și succesul de public cel mai mare!… (…) Cu ivritul lucrurile s-au petrecut exact invers: mai întâi au apărut grămăticii, lingviștii care în secolul al 19-lea au stabilit o gramatică și un dicționar, pornind de la niște texte pe care nimeni dintre evreii de rând sau chiar mai răsăriți nu le înțelegea. Cam cum ar fi textele lui Tit Liviu sau Seneca ori Horațiu pentru noi, românii sau spaniolii de azi!… „Autorii“ limbii ivrit, al căror nume este bine cunoscut, nu au avut ca bază nimic din ce se numește, la alții, limba vorbită la nivelul popular! Nici măcar de un nivel academic nu poate fi vorba! Ci acei autori au stabilit ei gramatica și vocabularul limbii ivrit, firește, de fiecare dată având un argument ca temei, dar nu există nici o siguranță că acel argument este cel mai valabil!… De aici, caracterul artificial al întreprinderii… Au păstrat unele reguli din ebraică, potrivit gustului lor personal, pe altele le-au eliminat, ca să nu fie ivritul o limbă prea grea!… Cine își poate lua răspunderea pentru aceste „simplificări“?!

Era într-o poziție mult mai naturală limba idiș pentru a deveni limbă națională și de stat, după părerea multora! E mare păcat că idișul a dispărut sau e pe cale să dispară! Moare o literatură valabilă, pe care mâine n-o mai poate nimeni citi! Dar ce este mult mai grav și ireparabil, mor vorbitorii acelei limbi! Idișul încetează de a mai fi limbă maternă!…

Principala deosebire dintre o limbă naturală și ivritul este aceea că graiul omenesc face parte din tradiția culturală, din folclorul acelui popor, între limbă și creația literară populară fiind greu să faci o separație! (…). În plus, în toate limbile textele scrise sunt departe de a cuprinde întreaga bogăție a unei limbi, a limbii vorbite în primul rând! Textele în ebraica veche de care s-au folosit „autorii ivritului“ erau fatal lacunare față de limba ebraică vorbită, mult mai bogată, mai nuanțată. Iar cărțile despre limba ebraică dau socoteală numai de limba din textele păstrate. (…) Mă încumet să mă întreb dacă nu cumva limba ivrit, atât de săracă în comparație cu orice limbă naturală, impusă ca limbă maternă în Israel, nu deformează percepția naturală, firească, a realității pentru cei care se nasc „întru“ limba ivrit. O deformează prin simplificare, prin omisiunea unor aspecte privind atât lumea exterioară cât și, mai ales, lumea interioară! Mă întreb adică dacă nu cumva ca limbă maternă ivritul devine sursa, cauza unui handicap psihic, sufletesc… Mă întreb cât de mulți sunt evreii din Israel care nu cunosc decât limba națională a Israelului! Ivritul! Cu mari cheltuieli Israelul încurajează literatura în ivrit, dar scriitorii, oricât ar fi de atașați ideilor sioniste, se grăbesc să-și traducă cărțile sau le scriu direct în engleză… [29].

Prof. Ion Coja este un filolog profesionist, dar nu este și istoric, și sociolog, și politolog și ceea ce ar mai trebui ca să cuprindă perspectiva globală a fenomenului analizat – în acest caz sau în altele. Astfel, deși el face câteva observații judicioase – „Sionismul, ca mișcare evreiască naționalistă, și-a propus să le dea evreilor un spor de identitate națională, evreii fiind un popor care de mai multe secole nu avea o PATRIE, locuită majoritar de evrei, și nici o limbă proprie!“; și că „limba ebraică n-o mai vorbea nimeni de sute de ani!“ –, totuși, nu duce mai departe raționamentul, fiindcă se cramponează de noțiunea „evrei“ – care trimite la un popor inexistent – și de limba „ebraică“, firește, pe cale de consecință, inexistentă și ea. Deși scrie negru pe alb: „n-o mai vorbea nimeni de sute de ani!“ Păi, dacă nu o vorbea nimeni de sute de ani – de fapt, de milenii (căci nu o vorbise nimeni, niciodată, fiind inexistentă!) – cum mai poți vorbi de limba „ebraică“? A dori să reînvii o limbă care nu s-a mai vorbit de sute de ani – e vorba de limba „ebraică“ – este în totală contradicție cu acele „principii lingvistice elementare, regulile, logica limbii și teoria generală a limbii“ pe care le-a învățat și pe care le invocă prof. Coja în această pledoarie a sa! Și nu se putea vorbi de „«un spor» de identitate națională“ atâta vreme cât jidanii imigrați în Israel nu aveau nici o identitate, ca să mai fie vorba de „un spor“: căci nu aveau nici limbă, nici teritoriu, nici istorie comună, nici comunitate de idei-forță și sentimente naționale etc. – adică toate elementele necesare formării și definirii națiunii. Faptul că jelește dispariția limbii idiș atestă că nu este istoric: nu înțelege că sioniștii care au condus și conduc Israelul tocmai de aceea au născocit limba ivrit, ca să se debaraseze de limba idiș, care-i incomoda, care le atârnă ca o piatră de moară fiindcă le dezvăluie originea de popor barbar, prădalnic şi parazit, care nu are nici o legătură genetică – de sânge! – cu iudeii biblici și cu Palestina. Faptul că nu este nici politolog o atestă, pe de o parte, scepticismul său în impunerea „de sus“, de către conducerea Israelului, a limbii artificiale ivrit, și, pe de altă parte, neînțelegerea naturii tot artificiale a statului Israel: statul Israel s-a format nu printr-o evoluție firească, prin desprinderea şi individualizarea sa, într-un timp îndelungat, în cadrul Istoriei comune a popoarelor din Orientul Apropiat, ci prin voința Cahalului de a se modifica istoria prin înființarea şi insertarea geopolitică a respectivului stat: adică o înființare impusă „de sus“ şi împotriva voinţei autohtonilor, de către „cei șapte înțelepți“ ai Cahalului – în a căror existență prof. Ion Coja nu crede [30] – și aplicată prin intermediul unor marionete ca ziaristul Teodor Herzl, rabinul-șef S.S. Wise, judecătorul Louis Brandeis, președintele Woodrow Wilson, prim-ministrul Alfred Milner Balfour și  al altora de asemenea mare calibru politico-social care au confecționat „Declarația Balfour“. Deci, nefiind politolog, prof. Ion Coja nu înţelege că Israelul nu este un stat democratic, în care să se respecte „existenţa socială“ – despre care a învăţat la materialismul dialectic şi istoric –, ci un stat totalitar și militarizat, terorist, în comparație cu care Uniunea Sovietică stalinistă, Germania hitleristă, republica Chile a lui Pinochet ș.a. fuseseră niște modele experimentale: Israelul nu este „un stat cu o armată, ci o armată cu un stat!“, cum declarase cu amărăciune rabinul Moshe Menuhin.

Cum site-ul este foarte frecventat, tema ivrit a declanșat aprinse discuții pro și contra. Dintre acestea, d-l Coja a selectat o intervenție pe care o publică sub un titlu ambiguu, specific stilului său de polemist, dar din care reiese că mai mult îl înjură pe comentator decât îl laudă: „Ebraica veche sau aramaica? Mihai Vinereanu vine cu deslușiri, sporind misterul…“cop_holocaust_mic

«Domnule Profesor,

Am citit cu interes dezbaterea referitoare la limba ivrit. Trebuie să recunoaștem că d-l Corneliu Corneliu are dreptate în multe privințe,  și asta pe bună dreptate, din moment ce cunoaște problema la fața locului și de aceea nu mai intru în amănunte.

Doresc să adaug anumite detalii, care bănuiesc că nu sunt cunoscute multora dintre cei care vă vizitează site-ul. Cum știm cu toții, limba ivrit este forma modernizată a limbii ebraice vechi, limba celor mai multe cărți din Vechiul Testament și limba de cult a religiei mozaice.

În cele ce urmează, doresc să aduc în discuție câteva detalii cu privire la originea limbii ebraice, mai ales că în această discuție nimeni nu amintește despre așa ceva. Cum știm, limba ebraică este înrudită cu limba aramaică. Ambele fac parte din grupul semitic de vest (sau nord-vest), împreună cu feniciana. Aici trebuie să accentuez că ebraica și feniciana sunt, de fapt, una și aceeași limbă (s.n. – V.I.Z.) sau dialecte ale aceleiași limbi, chiar dacă acest detaliu important nu-l prea găsești în lucrările de specialitate. De asemenea, limba ebraică nu a fost niciodată prea răspândită ca limbă vorbită, iar acum 2.000 de ani era deja o limbă moartă. Pe vremea lui Iisus în Iudeea (Israel) se vorbea doar aramaica. Desigur că domnul Corneliu și alți izraelieni ar putea să nu fie de acord, dar datele istorice cam asta arată. Este bine știut faptul că limba maternă a lui Iisus era aramaica și nu ebraica. Celebrul „Eli, Eli Sabachtani?!“ (Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?) este în aramaică și nu în ebraică.

Se știe, de asemenea, că ebraica (și aramaica) a luat alfabetul de la fenicieni, fapt bine stabilit și nu mai intrăm în detalii.

Întrebarea firească pe care  o va  pune oricine este de ce ebraica a dispărut demult, chiar printre evreii din Antichitatea clasică, pe când aramaica a fost lingua franca în mai toate imperiile din Orientul Apropiat și Mijlociu, începând cu cel asirian (secolul 10,B.C.), cel babilonian și cel persan și chiar după aceea, fapt foarte bine cunoscut.  Deci, de  ce aramaica și nu ebraica? Ceva nu este în regulă aici. Datele par să spună altceva decât ceea ce suntem lăsați să credem. De aceea, răspunsul pare să fie unul singur. Evreii s-au răspândit în aceste imperii în calitate de comercianți, răspândind și limba, totodată, făcând negoț și circulând din loc în loc prin tot imperiul.

Întrucât și acest detaliu este, de asemenea, foarte puțin cunoscut, trebuie să arăt că limba aramaică este vorbită și azi în Irak și Siria de creștinii din aceste țări. Știm bine că în Irak sunt câteva milioane de creștini care vorbesc, de fapt, aramaica și nu araba, întrucât evreii, adică vorbitorii de limbă aramaică, au fost deportați de romani din acele locuri, după înfrângerea revoltei condusă de Bar-Kochba, din anii 132-135 AD și care, după cum se poate constata, mulți dintre ei au aderat la creștinism.

Cu alte cuvinte, sunt convins că evreii nu au vorbit niciodată limba ebraică în Antichitate, cu excepția clasei dominante (dar desigur nu ca limbă maternă), ci numai după înființarea statului Israel, pentru că, după cum am arătat, în Antichitate ei au vorbit aramaica. Se pare că atunci când evreii antici au decis să preia alfabetul și anumite elemente de cultură de la vecinii lor fenicieni cu care se învecinau la nord (Libanul de azi), au adoptat și limba acestora ca limbă de cultură, în care au început să-și scrie textele religioase, din care, apoi, puse cap la cap, a rezultat Vechiul Testament. Este important să arătăm că mare parte din VT a fost scris după întoarcerea din Babilon, pe vremea lui Cyrus cel Mare, regele persan care i-a eliberat din robia babiloniană. Acolo, în Babilon au stat peste 60 de ani luând contact cu marea cultură babiloniană de atunci. Inspirându-se din ea au dat la iveală cele mai importante cărți din VT, alăturându-le celor deja existente dinaintea captivității babiloniene.

După aceea, nu s-a mai scris nimic sau aproape nimic în ebraică, doar în aramaică. Talmudul și, în general, toată literatura evreiască din Antichitatea clasică și târzie au fost scrise în aramaică. În aceeași manieră textele creștine ale bisericilor din Răsărit sunt mai toate scrise tot în aramaică (numită uneori și siriacă)» [31].

Ne punem mare speranţă în faptul că marele nostru filolog Mihai Vinereanu ne va ajuta cât mai curând cu un studiu extins şi aprofundat asupra acestei teme cu privire la care, iată!, a adus deja precizări de specialitate substanţiale.

Într-adevăr, pentru d-l prof. Coja, care, cum zice olteanul, „nu prea“ cunoștea aceste aspecte de istorie antică şi contemporană, distinsul paleo-lingvist Mihai Vinereanu a „sporit misterul“. Care nu e nici un mister: încă Jaroslav Pelikan, citat anterior, afirmase că iudeii contemporani lui Iisus nu cunoșteau „ebraica“ și vorbeau, de mai multe secole, aramaica, lingua franca, precum și greaca și tocmai de aceea a fost nevoie să se traducă Biblia în greacă, spre a fi înțeleasă – culmea! – și de iudei! Dar dacă rămâi la nivelul „evreilor“ – care nu sunt „evrei“, ci jidani-așchenazi, descendenții hazarilor care vor să fie considerați „evrei“ spre a-și legitima întoarcerea în „Patria lor străbună“, Palestina, deși patria lor a fost dincolo de Caucaz, prin Asia – și, ziceam, rămâi la gândirea de jidan „pământean“ a academicianului Alexandru Graur, e mai dificil să ingurgitezi asemenea surprize lingvistice.

Există puține lucrări care să discute problema identității dintre ebraică și feniciană, această chestiune fiind un secret bine păstrat din motive ușor de înțeles: sioniştii, jidanii-aşchenazi, ţin sub obroc asemenea informaţii, pentru a nu se aduna dovezile care să demonstreze ilegitimitatea ocupării Palestinei de către ei. Iudeii antici nu au vorbit niciodată limba ebraică. Nu s-a descoperit nici o inscripție în ebraică în regiunea Orientului Apropiat, unde au trăit vechii iudei. Este menționat în Vechiul Testament, cam pe la 720 î. Ch., faptul că nimeni nu înţelegea ebraica la curtea regelui iudeu – asta în condiţiile în care primul stat iudeu se înfiinţase cu doar vreo sută de ani mai devreme. Deocamdată există informaţii despre o singură lucrare care tratează acest subiect, La civilisation Hébraïque et Phénicienne à Cartage, de eruditul jidan Nahum Slouschz (1872-1969) [32], în care spune că „între aceasta (feniciană) și ebraică sunt diferențe dialectale minimale“, iar, mai departe, tot el spune că „oricine citește inscripțiile feniciene remarcă, în mod deloc surprinzător, că asemănarea între feniciană și ebraică este așa de mare încât este dificil să decizi și să spui dacă este vorba de dialecte ale aceleiași limbi“. În schimb, există un număr extrem de mare de inscripții în aramaică pe o arie foarte mare. Iudeii au vorbit dintotdeauna aramaica și unii o mai vorbesc și azi, în Orientul Apropiat și Mijlociu. Limba este vorbită și de creștinii din Siria și Irak, numărul lor ridicându-se la circa 2 milioane (statisticile dau între 1-2 milioane). Aramaica este și limba de cult a multor denominații creștine din regiune, dar și a Bisericii Sfântului Toma din India. Prin comparație, nu există nici o mențiune că ebraica s-ar fi vorbit undeva, din Antichitate până azi. În afară de Vechiul Testament și de unele texte antice din Talmud (şi alte câteva), în rest, toate lucrările iudaice şi jidăneşti sunt scrise în aramaică şi nu în ebraică!

*

Este, totuși, îmbucurător faptul că aceste schimonoseli lingvistice introduse în ultimele dicţionare, provocate de lichelism sau de frica de a nu fi etichetați ca „antisemiți“ – cuvânt care, cum demonstrase încă Arthur Koestler, nu are nici o noimă! – sunt contrazise chiar de literatura jidănească. Astfel, în toate titlurile din bibliografia studiului de față și în aceea a lucrărilor citate, în literatura de specialitate, de uz public, în presa occidentală – fie ea engleză, franceză, germană, spaniolă etc. – termenul folosit este cuvântul jews, juif, judió etc. și nu hebrew, hébreu! De exemplu – dintre altele nenumărate –, titlul cărții marelui erudit jidan Nahum Goldmann din ediția originală este Le Paradox Juif, cel din traducere este The Jewish Paradox; tot marele erudit Nahum Goldmann a înfiinţat Encyclopaedia Judaica – ajunsă acum la 22 de volume [33], nu Encyclopaedia Hebraica; fabulatoarea propagandistă holocaustistă Lucy Dawidowicz şi-a intitulat cartea ei de căpătâi The War Against The Jews, şi nu The War Against The Hebrews; prolificul Paul Giniewski a scris şi La croix des Juifs; de altfel, el analizează şi noua boală de care suferă jidanii, „ura de sine“ [34]. Aşadar, lista cărţilor, studiilor, articolelor elaborate de autori jidani sau ne-jidani care întrebuințează numai cuvântul Juifs/Jews/Jude/judió este uriaşă; în schimb, e facil de făcut lista cu lucrările care au în titlu cuvântul hébreu/hebrew, fiindcă sunt doar câteva. Cu unele excepții insignifiante numeric și calitativ, aproape toți autorii occidentali jidani sau ne-jidani scriu despreJuifs/Jews/Juden/judiós – fiindcă asta este realitatea istorică – și nu despre Hebrews, fiindcă aceștia nu au existat.

Am recurs la multe texte citate în original deoarece mi-au servit tocmai acestui scop: să demonstrez pe bază de documente originale – îndeosebi ale autorilor jidani –faptul că literatura pe această temă – şi, în cadrul acesteia, aspect foarte elocvent, literatura holocau$tică – este populată de Juifs, Jews, Jüden, Judióși nu de Hebrews, și, totodată, că numai în România suntem siliți de teroriștii holocaustiști – de conivență cu lichelele care ne conduc, mituite de finanța jidănească internă și internațională – să folosim cuvântul „evreu“, care nu are nici un temei filologic științific și istoric.

Apropo de teroriști: primul terorist „român“ a fost… jidanul militant comunist şi anarhist Max Goldstein (1898-1924): a fost considerat principalul autor al atentatului cu bombă din 8 decembrie 1920 de la Senatul României. Atentatul s-a soldat cu zeci de răniţi şi trei morţi: Dimitrie Greceanu, ministrul Justiţiei, şi senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic) şi Spiridon Gheorghiu. Printre înalţii demnitari răniţi s-a aflat și generalul Constantin Coandă, tatăl pionierului aviației reactive Henri Coandă [35]. Pentru faptele sale, Max Goldstein trebuia împușcat imediat, împreună cu toți cei care l-au ajutat și cu toți jidanii din cartier – fiindcă toți știau despre atentatele comise și, deci, erau tăinuitori și complici direct sau prin nedenunțarea criminalului. Acum, în fond, crimele sale sunt minore în comparație cu faptul că jidănimea din România a distrus, practic, țara după retrovoluția din decembrie 1989. Și acum au tupeul să spună că îi jignim dacă îi apelăm pe numele lor dat de latini: judaeus = jidani. Pentru acești dușmani ai întregii Lumi nici glonțul nu este o jignire suficientă: trebuie o bombă termonucleară dată în mod preventiv, ca replică la modul cum ne amenință istoricul jidan „olandez“ Martin van Creveld.

Ca atare, recomand tuturor românilor care vorbesc și scriu pe această temă și, în primul rând, traducătorilor, istoricilor, politologilor, politicienilor, să nu se mai supună ucazului dat de Academia Română, să elimine din limbaj termenul „evreu și să-l utilizeze pe cel de iudeu când se referă la Antichitate – ca reflectare a terminologiei latine, care, ea însăşi, oglindea o realitate istorică prin cuvântulJudaeus/Judaei, devenit, ulterior, Jew în limba engleză, juif în limba franceză, Das Jüden în limba germană, judió în limba spaniolă etc. – și să-l utilizeze exclusiv pe cel de „jidan, utilizat corect de limba română, care este o limbă protolatină și, deci, constituie noțiunea științifică, istorică și care trebuie folosită, fără să fie deloc „peiorativă“, cum țipă fariseii jidani din România!Inainte si acum

NOTE

[1]. Benjamin H. Freedman, „FACTS ARE FACTS“. Bridger House Publishers, Carson City, USA, 2013.

[2]. David Yallop, ÎN NUMELE DOMNULUI. Editura All, Bucureşti, 1997.

[3]. Sau „Iisus din Nazareth… “, nazarinenii fiind în sens strict „locuitorii din Nazaret“. Autorul se înșeală în privința Nazaretului, localitate întemeiată abia în secolul al VIII-lea al erei noastre, de către administrația bizantină a Palestinei. Expresia Iisus Nazarineanul nu vine de la numele unei localități Nazareth, cum greșit s-a crezut, ci de la cuvântul „nazireu“ adică închinat sau făgăduit lui Dumnezeu. Cf. Robert Ambelin, Les lourds secrets du Golgotha (Secretele teribile ale Golgotei) și Jesus ou le secret Mortel des Templiers (Iisus sau secretul mortal al Templierilor), Paris, ed. Robert Laffont, 1974 și 1972.

[4]. Benjamin H. Freedman, op. cit., pag. 16.

[5]. Umilirea viza și pe „iudeeni“, care au pus la cale supliciul răstignirii.

[6]. În ceea ce priveşte cultul lui Yahve şi înţelegerea acestuia, trebuie spus că, pe timpul lui Iisus Hristos, această concepţie nu era „în stare născândă“, ci mai curând „în stare de declin“ (fariseism) faţă de intensitatea cultului izraeliţilor, după cum vom vedea mai încolo. Totuşi, exista şi o “concepţie născândă“ (pe care Freedman a omis-o printr-o prescurtare de gândire), după care revelaţia lui Yahve s-ar face de asemenea anumitor oameni care nu sunt izraeliţi. Universalismul cultului lui Yahve este unul dintre fundamentele creştinismului.

[7]. Acest lucru o fi evident, dar numai pentru Iudeea. În ceea ce priveşte Galileea propriu-zisă, mereu gata de secesiune şi de unde se trăgea Iisus Hristos, lucrul este discutabil. Cf Ioan, 6, 14-15: „Iar oameni (care trăiau în apropierea Lacului Tiberiadei) văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, care va să vină în lume. Cunoscând, deci, Iisus că au să vină și să-l ia cu sila ca să-l facă rege, S-a dus iarăși în munte, El singur“.

[8]. Totuşi, dacă epitetul regional, care califică adesea un om, este legat de locul naşterii acestuia, unde el a crescut şi de la care şi-a însuşit particularismele populaţiei respective, Iisus Hristos ar trebui atunci să fie numit „Galilean“. Practic, însă, nu s-ar schimba nimic, căci Galileea este şi ea o provincie plurietnică şi multiconfesională, într-un grad mai înalt chiar decât Iudeea. În consecinţă, cuvântul „galilean“ este şi mai depărtat de cuvântul „jidan“, decât acela de „iudean“. În cele ce urmează, termenul modern de jidan va fi analizat de autor în toate semnificaţiile lui.

[9]. Dicţionarul Félix Gaffiot din 1934 prezintă următoarele intrări:

Judaea, ae, nom fém. (din gr. ioudaia): Iudeea (Pline, 5, 70, Suetonius, Viaţa lui Titus 4, Tacit, Istorii 5, 2.

Judaeus, a, um, adj., de Judee, juif. Plin: 13, 46; 31, 95. Substantivat la masculin plural: les Juifs. Cicéron: Pro Valerio Flacco 37. Horațiu: Satires, 1, 5, 100. Tacite: Istorii 5, 2.

Judaea, nom. fém., femme juive. Juvénal: 6, 543.

În acest punct, întrucât dicţionarul însuşi îl contrazice pe Benjamin Freedman, camuflarea unei aşa erori devine imposibilă… Totuşi, numai o lectură superficială ne face să presupunem această eroare. Să nu ne furăm singuri căciula. Freedman nu învârte cuvintele pentru a arăta că Iisus Hristos nu era „jidan“, cum se spune, ci „iudeen“. După cum se va preciza în continuare, problema lui Freedman este explicarea evoluţiei naturale prin care de la latinescul iudaeus s-a ajuns la cuvântul englezesc jew, francezul juif, germanuljuden, românescul jidan etc. Această evoluţie este la originea unei confuzii dramatice. Este vorba de o confuzie pe care o vehiculăm fără să băgăm de seamă, când desemnăm adepţii autentici ai religiei lui Yahve, din Vechiul Testament, prin termenul de „jews“, „juifs, „jidani“ etc. Aceeaşi confuzie se produce când credem că jidanii“ de astăzi sunt descendenții adepţilor autentici ai religiei Vechiului Testament. Ne-ar trebui două cuvinte, pentru a distinge aceste două realităţi distincte, singurul mod de a permite gândirii să iasă din acest amalgam. Pentru a depăşi acest inconvenient major, am putea utiliza expresia de iudeu, eventual pe aceea de „izraelit adevărat“, lansată de Blaise Pascal, pe cât se pare pe baza Evanghelistului Ioan 1, 47 („Iisus a văzut pe Nathaniel venind către el, şi a zis despre el: iată cu adevărat izraelit, în care nu este vicleșug“). Pascal ne permite, astfel, să punem capăt confuziei între cei ce caută a înşela şi cei ce îl onorează cu adevărat pe Yahve. Această fericită expresie apare în capitolul 13 al „Dovezilor religiei creştine“, cunoscute sub numele de Panseuri ale lui Pascal: „(Iisus Hristos) ne-a învăţat că aceste lucruri nu sunt decât figuri, ce înseamnă un adevărat izraelit, o adevărată tăiere împrejur, o adevărată Pâine din Cer etc.“. Asta nu înseamnă că chiar știm ce este aceea o tăiere împrejur, de ce în ziua a opta și numai a opta, cine și în ce fel îndeplinește acest ritual magico-chirurgical, care sunt consecințele lui endocrinologice, de exemplu.

[10]. Ioan, 19, 21.

[11]. După câte ştiu, Evangheliile sunt singurele documente care atestă protestul. Ca documente scrise care relatează anumite evenimente (fie acestea cu caracter religios), Evangheliile sunt documente istorice autentice, chiar dacă trebuie interpretate cu precauţia relativă documentelor cu caracter religios. Astfel, documentaţia istoriei „Evreilor“ ca și a Jidanilor și a altor popoare provine aproape în întregime din Vechiul Testament, ca şi istoria Arienilor din India, bazată şi ea tot pe texte sacre.

[12]. Din singularul ioudaiwv.

[13]. Ioan, 19, 21: „scripsit autem et titulum Pilatus et posuit super crucem erat autem scriptum Iesus Nazarenus rex Iudaeorum“ (Vulgata).

[14]. Este adevărat, nici o religie din epoca respectivă nu purta un nume derivat din „Iuda“ sau „Iudeea“, lucru valabil pentru toate limbile, inclusiv „ebraica“. Dacă eventual un astfel de cuvânt va fi existat în sfera greco-romană, nu a putut fi vorba decât de ceva foarte recent, întrucât nu găsim nici o urmă scrisă înainte de Flavius Iosif. Situaţia religioasă din Galileea era mult prea complexă pentru a încăpea într-un singur şi unic cuvânt.

[15]. În ceea ce priveşte prima accepţie a cuvântului „juif“ (jidan, în franceză), există exemple mai timpurii decât în engleză, cazul Etiénne Boileau, în veacul al XIII-lea (Dictionnaire Etymologique et Historique Larousse). Cuvântul „judaïsme“ (iudaism) apare pentru prima dată la Gautier de Coincy, tot în secolul al XIII-lea. Originea acestor cuvinte urcă la latinul Iudaeus, din grecescul ioudaiwv, derivat din substantivul propriu ioudaia, venit din ebraicul yehudi şi însemnând „al lui Iuda“, subînţeles „Regatul lui Iuda“, de asemenea „al regatului tribului Iuda“, subînţeles „al regatului tribului constituit de fii lui Iuda“, subînţeles „regatul tribului constituit de fii lui Iuda, el însuşi al patrulea fiu al lui Iacob-Israel“ etc. Tribul lui Iuda a dat în Antichitate numele de Iudeea, provinciei primite (alături de aceea a tribului Benjamin) la împărţirea Canaanului. În ceea ce ne privește, ca Români, Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana (Laurianu și Massimu, Bucuresci, 1871) cuprinde termeni ca jidovesce, jidovu, judanu (dinjudæus), jidovia, jidovime, jidovi, jidovismu, judanismu, jidovoica, jidovescu, fără termenii evreu, israelit sau iudeu. Din perspectiva care ne interesează, în urmă cu 150 de ani, străbunicii noștri știau ce vorbeau, când catadixeau să îi bage în seamă pe hazaro-jidani, fără să riște un proces în numele vreunei scelerate Ordonanțe de Urgență Guvernamentală, în genul sceleratei și neconstituționalei 31/2002, adoptată hoțește, sub guvernarea pușcăriașului Adrian Năstase.

[16]. Benjamin Freedman, op. cit., pag. 18; pentru a constata „modernizarea“ prin introducerea lui Jew în text, vezi: William Shakespeare, COMPLETE PLAYS. Fall River Press, New York, 2012, pag. 401.glontul-afis-e1334243681335

[17]. La fel stau lucrurile cu cuvântul francez „juif“.

[18]. Benjamin Freedman, op. cit., pag. 19.

[19]. Ibidem, pag. 21.

[20]. Ibidem, pag. 22.

[21]. Cămilă, în limba engleză.

[22]. Cazul profesorului Ion Coja, de exemplu, personalitate cu o mare contribuție la problematica iudeo-jidovească și hazară din România, în partea ei holocaustică. Dintr-o prietenie admirabilă în sine, prof. Coja folosește aproape fără excepție cuvântul „evreu“, ignorând realitățile și distincțiile existente și cuvenite. Am văzut, nu toți semiții sunt evrei. Cu toată legenda din jurul numelui lui Heber, nu a existat un trib al acestuia, deci nu se poate vorbi, legitim, de o etnie sau popor evreiesc. Fără să vorbească de Heber, unii istorici admit existența unui trib „hebraic“, al „ebreilor“, dispăruți înainte de Avraam, a căror contribuție unică în Istorie este de natură lingvistică: existența cuvântului „hébraïque“, „hébreu“, adică „ebreu“, „evreu“ pe româneşte. Tribul lui Avraam, orice nume ar fi purtat el, a adoptat „ebraica“ înainte de Avraam. Confuzia este scuzabilă, s-a produs în toate timpurile și locurile, nu, însă, pe pământ palestinian, nici în vechiul Israel sau în Iudeea. În urmă cu aproape 150 de ani, la 1866, tipografia Teodor Vaidescu din București publica interesanta broșură a lui Hasdeu: Talmudul ca profesiune de credință a poporului Israelit. Nu se știe precis dacă „poporul Israelit“, amintit de Hasdeu, a fost semit. Vreme de secole, în jurul anului 1.000 înaintea erei noastre, regatul celor zece triburi în frunte cu Israel a refuzat să recunoască evoluția ideologico-religioasă a Regatului Iudaic (triburile Iuda, Benjamin și o parte dintre Leviți), religia lui fiind un mozaism mai rațional decât al Iudeilor, care i-a dus pe aceștia la fariseism, talmudism, iudaism, sionism. Talmudul nu este creația lui Israel, dispărut din Istorie, împreună cu cele zece triburi, în 722 î.e.n. Comentarea Torei și începuturile constituirii Mișnei sunt anterioare cuceririi Regatului Iudaic de către Nabucodonosor, la 597 î.e.n., 125 de ani după ducerea în sclavie, de către Asirieni, a celor zece triburi, cu Israel în frunte. Începută probabil prin secolele nouă sau opt î.e.n, redactarea Talmudului a continuat sub robia babiloniană și după aceasta, atât la Babilon, cât și în Iudeea, fiind încheiată practic după cincisprezece secole, prin veacul al VI-lea după Hristos. Dacă într-adevăr s-a încheiat! Talmudul nu poate fi atribuit poporului israelit, iar acesta nu poate fi confundat cu evreii, nici cu iudeii. Totuși, confuzia s-a comis, inclusiv de către savantul lingvist și istoricul Hasdeu. Lucrul se explică prin manipularea lumii creștine, pe tema convertirii hazarilor la talmudism, manipulare veche de treisprezece secole. Pentru a pune capăt confuziei multiseculare și manipulării unora de către alții, se impune să terminăm cu aproximările în folosirea termenilor de evrei, izraeliți, iudei, hazari, jidani și a derivatelor acestora. Este evident efortul unor jidani sau hazari de a vrea să treacă drept „evrei“. Să fie denumiți „evrei“ în România, pe motiv că termenul jidan ar fi „peiorativ“! Am relevat mai sus că nu este peiorativ, ci este un termen consacrat istoric  și științific – adică reflectând realitatea. Și am arătat că în celelalte țări sunt desemnați ca fiind „jidani“, adică  prin echivalentul cuvântului „jidan“ în limbile respective: juif, jew, jüde, judió etc. și nu prin echivalentul cuvântului „evreu“: hébreu/hebrew. Așadar, nu au motiv să se supere. Și, apoi, asta este problema lor, nu a noastră. Nu putem silui limba română pentru a face plăcere prietenilor, oricât de scumpe ne-ar fi prieteniile. Poporul român nu poate și nu trebuie să plătească datoriile personale contractate de unii sau alții. Lucrul este foarte important, întrucât manipularea aceasta de treisprezece secole este încă în plină desfășurare. Cât despre prietenii profesorului Coja, se știe că unul dintre ei este illustrissimul Alexandru Graur, foarte academician, care, de-a lungul primilor zeci de ani ai comunismului se străduia să ne învețe românește, pe noi, vorbitorii de română de când lumea și pământul. Aceluiași Alexandru Graur, în semn de omagiu, Păstorel Teodoreanu i-a dedicat o călduroasă epigramă: „Domnul Graur se căznește / Să ne-nvețe românește / Noi l-om crede când i-o crește / Bucățica ce-i lipsește!“ Bucățica respectivă nu este neglijabilă în ceea ce privește necesara distincție între termenii de jidan, evreu, izraelit și alții. De altfel, deși nu foarte corect, toată lumea spune jidan, adicăjew, juif, jude, judió etc. De ce am spune noi altfel. Pentru că suntem mai lași decât englezii, francezii, germanii, spaniolii, rușii, ungurii, sârbii și alții?

[23]. Astfel, Longman English dictionary, un fel de DEX ilustrat pentru englezi, dă următoarea definiţie cuvântului „Jew“ (Jidan): „Membru al unui popor a cărui religie este iudaismul, care a trăit cândva pe pământul lui Israel, unii trăind (astăzi) în Statul modern Israel, ceilalţi în diverse ale ţări ale lumii“.

[24]. Josef Kastein, HISTORY AND DESTINY OF THE JEWS. Simon Publications, 2001, pag. 7.

[25]. Alexandra-Iulia Zărnescu, „Cuvântul xenofobie trebuie scos din uz“, pehttp://www.altermedia.info/romania/2008/08/29/cuvantul-xenofobie-trebuie-scos-din-uz/.  

[26]. Benjamin Freedman, op. cit., pag. 68-72.

[27]. I. B. Pranaitis, THE TALMUD UNMASKED. The Secret Rabbinical Teaching Concerning Christians. ICGtesting, USA, f.a., pag. 77 şi urm.

[28]. Benjamin H. Freedman, op. cit., pag. 58 și urm.

[29]. Ion Coja, «Experimentul „IVRIT“ și Alexandru Graur», 20 ianuarie 2015, pehttp://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/experimentul-ivrit-si-alexandru-graur/.

[30]. Ion Coja, „Ipoteza Gheorghe Mateevici“, 28 octombrie 2010, pe http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/ipoteza-gheorghe-mateevici/.

[31]. Ion Coja, Ebraica veche sau aramaica? Mihai Vinereanu vine cu deslușiri, sporind misterul…“, 16 februarie 2015, pe http://ioncoja.ro/textele-altora/ebraica-veche-sau-aramaica-mihai-vinereanu-vine-cu-deslusiri-sporind-misterul/.

[32]. Nahum Slouschz, La civilisation hébraïque & phénicienne à Carthage: conférence faite à l’Institut de Carthage, pe http://www.worldcat.org/title/civilisation-hebraique-phenicienne-a-carthage-conference-faite-a-linstitut-de-carthage/oclc/7500874.

[33] Cf. http://www.gale.com/pdf/facts/EncyJudaica.pdf.

[34]. Paul Giniewski, ANTISIONISME: LE NOUVEL ANTISÉMITISME. Cheminements, 2005, pag. 252-260.

[35]. Sabina Ghiorghe, «Povestea „monstrului cu cârlig“. Primul terorist român care a montat o bombă cu ceas în spatele unei perdele dintr-o cameră a Senatului», în Adevărul, 31 mai 2015, pehttp://adevarul.ro/locale/vaslui/incredibila-povestea-monstrului-carlig-terorist-roman-montat-bomba-ceas-spatele-perdele-dintr-o-camera-senatului-1_5568c32bcfbe376e35ba8308/index.html?ref=yfp. Vă rog să rețineți și greșeala Sabinei Ghiorghe – ca să nu zic prostia ei patentă, fiindcă se supără – din redactarea titlului: scrie „primul terorist român“, deși, din probitate ziaristică și din respect pentru români, trebuia să pună măcar între ghilimele cuvântul „român“. Dar, mai corect era să scrie „jidan“, deoarece, pe vremea aceea, așa se denumea un astfel de minoritar: jidan, ovrei, jidov. În fond, folosea timpul istoric, pentru că așa este normal să se procedeze în asemenea cazuri pentru a reda atmosfera istorică. Sau dacă îi este frică – și se vede că îi este frică – trebuia să fi formulat altfel: „Primul terorist din România…“; „Primul terorist așchenaz care…“; sau mai clar: „Primul terorist iudeu care…“ Vedeți că este o căcăcioasă?! Cu asemenea ziariști, care compun „a patra putere în stat“, nu mai scoatem noi țara din nenorocirea în care ne-au băgat jidanii.

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s